Postări

Se afișează postări din mai, 2016

Pentru nimic...

“-Nu mă alunga aşa uşor din viaţa ta! Te rog, adu-ţi aminte de trecut! -Care trecut?! -Al nostru! Adu-ţi aminte câte promisiuni ne-am făcut… -… şi pe care tu le-ai încălcat!! -Nu e adevărat! -Spui că nu este adevărat?! Ar trebui să te uiţi într-o oglindă… -De ce? Ce legătură are asta cu trecutul?! -Să-ţi priveşti chipul mincinos. M-am îndrăgostit de tine când erai pură, iar acum… ai ajuns să-mi ceri îndurare prin prisma trecutului. Vino să-ţi spun un secret… trecutul e trecut! Gata! Nu mai e, a dispărut! La fel ca noi doi. -Nu se poate! Nu te las! Te rog, nu pleca!! -Eu te las în bocetele tale false, dar să ştii că eu îmi iau adio, draga mea!”
După atâţia ani, încă mai rememorez fiecare clipă împărţită la doi, fiecare vorbă aruncată, fiecare alint, fiecare noapte de dragoste, fiecare vis aparţinând şi unuia şi altuia… şi nu realizez cum de s-a putut termina astfel. Uneori, nepoţii mă întreabă: “-Bunico! Dar cine e tânărul ăsta chipeş cu care te săruţi în poze? E bunicul?!”, iar eu mint calm: “-D…

Păgânitate

Imagine
Peste dealurile purpurii stă mama şi cu doi copii; se joacă, săltăreţi, ghiduşi aleargă, departe de mama, rămân duşi.
Peste dealurile vişinii au dispărut cei doi copii; mama-şi smulge pielea, nu-i mai vede vii se zbate, adoarme-n agonii.
Peste dealurile maronii au murit cei doi copii; mama nu se mai roagă, va muri păgână, la fel cu ai ei copii.

Al tău sunt, din cer de-acum

Întinde mâna către infinit Apucă-n degetele tremurânde o stea Sărut-o pe colţuri şi povesteşte-i dulce despre mine… Spune-i că m-am închinat înaintea ta de-atâtea ori Şi mai spune-i că eu te-am ghidat prin Univers Să-ţi culegi o stea Te-am lăsat s-o iei pe cea mai frumoasă, dar nu mai frumoasă decât tine în zorii fiecei zile, Te-am lăsat s-o iei pe cea mai strălucitoare, dar nu mai strălucitoare decât a ta privire de smarald Ai ales cum te-a îndrumat inima; ai ales steaua ta! Să nu uiţi… am rămas o mică raza pe chipul tău blajin ce l-am adorat cu mângâieri şi promisiuni de-ndrăgostiţi… sunt o rază din steaua ta, te veghez dintr-un neant, de-unde te-am trimis să mă culegi
Te voi veghea la nesfârşit!

Priza-mi

Imagine
Oboseşte-mă, distruge-mă, ocupă-mi mintea! Ia-mi gândul de la tine prin tine adevărat! Scoate-te din fiinţa mea şi revino nou, curat Cum te vreau scos, să ne jucăm de-a prinsea…
Smulge ce ai de smuls din rădăcinile mele Acum ajungi la sursă? E sursa ta, una dintre… scoate-te din priză! Şi reîncarcă sentimentele în ele.
Arde-mi filamentul din privire Sparge-mă de suflet şi lasă-mă să mă sting aşa uşor… Aruncă-mă lumii cu o minte limpede Schimbă-mă cu o ea durabilă şi înveleşte-mi cioburile în dor Am să-mi caut altă priză, mă voi lipi la loc
Numai nu mă scăpa în foc…

Mă rănesc…

Mă alung din gândurile mele nefaste… Caut alinare printre vaste oraşe, ameţite de scântete infame şi orbi închişi în documente…
Crudul incipit mă felicită… E un incipit al vieţii care pică şi se răneşte în trupuri ascunse în sicrie şi destine ingrate, făţarnice doar mie…
Caut toamna sufletului într-un trecător; Trece pe la semafor şi simt cum mor Mi se-nchide singur al meu dor După o doză infamă de-amor…
Singur am ajuns să purced conturul lumii, Să mă ascund de mine, în alt eu…
Singur sunt, singur… 

Is there a twitch at the end?

‘Baby, I’m addicted… it feels like poison
You-uuu bring something out of me
Please, don’t send me alone!
You-uuu bring something out of me…’
I have such a strong desire to shout out those lyrics, but I’m afraid people might think I am crazy. After all, who are they to judge me if I want to sing?! If I feel happy, should I hide it?
I am on my way to school, with my typical outfit on; I mean, my uniform: a silky material with shades of brown and yellow on top and near the neck line and it has flowers embroideries on the white sleeves. I listen one of my several favourite  songs; A girl, the sun who’s playing with the autumn leaves and some little birds that twitter the symphony of nature… this is me, nothing unusual so far…
I like to stroll on a ‘not-so-known’ alley that I am used to call: Twitch alley. Here, I discovered the lights and the shadows of every tree and cloud, I smelled flowers like were fresh air, I touched with my bare feet for the first time the mud after a rainy day; here, I s…

O mulţime mică de lumini

Imagine
Trăiesc alături de nori, contemplu lumea de la-nălţime Micismul mi se pare infinit, norii-mi sunt cămin Mă pierd prin albeaţa lor de dimineaţă Şi pictez contururi în nuanţe de albastru, după dorinţa-mi! Mă joc cu zarea; Râd, iar râsul mi se preschimbă-n picături; Gâdil norii cu bagheta magică a fiecărei amintire de copil; Iar ei scutură aburul nervos spre mine Eu mă feresc în salturi şi le zâmbesc Iar în micimea de jos începe ploaia…
Cum e să te simţi mic? Deasupra ta să ai un infinit de stelele ce-apun Sau să alergi cu Soarele în spate către orizont? Cred că e haios să te ştii pitic printre cei mai mici; Joaca cu ei nu se sfârşeşte, îţi răspund la nedumeriri cruciale; Mie nu-mi răspunde nimeni… nici nu ştiu a-mi elibera cuvintele din gânduri… Hi-hi!
Ce-mi pasă mie?! Am norii mei de pluş, Am cerul meu albastru pur Uneori, se aprind şi luminiţe-n noapte Le văd, albe, sclipitoare Îmi doresc a mă juca cu tot, şi cu ele   Le-mbrăţişez, le şoptesc cum pot să le iubesc Iar ele râd! Râd!
Le-aş da piticilor stelele…

O mulţime mică de lumini

Imagine
Trăiesc alături de nori, contemplu lumea de la-nălţime Micismul mi se pare infinit, norii-mi sunt cămin Mă pierd prin albeaţa lor de dimineaţă Şi pictez contururi în nuanţe de albastru, după dorinţa-mi! Mă joc cu zarea; Râd, iar râsul mi se preschimbă-n picături; Gâdil norii cu bagheta magică a fiecărei amintire de copil; Iar ei scutură aburul nervos spre mine Eu mă feresc în salturi şi le zâmbesc Iar în micimea de jos începe ploaia…
Cum e să te simţi mic? Deasupra ta să ai un infinit de stelele ce-apun Sau să alergi cu Soarele în spate către orizont? Cred că e haios să te ştii pitic printre cei mai mici; Joaca cu ei nu se sfârşeşte, îţi răspund la nedumeriri cruciale; Mie nu-mi răspunde nimeni… nici nu ştiu a-mi elibera cuvintele din gânduri… Hi-hi!
Ce-mi pasă mie?! Am norii mei de pluş, Am cerul meu albastru pur Uneori, se aprind şi luminiţe-n noapte Le văd, albe, sclipitoare Îmi doresc a mă juca cu tot, şi cu ele   Le-mbrăţişez, le şoptesc cum pot să le iubesc Iar ele râd! Râd!
Le-aş da piticilor stelele…

Cum naştem un frumos dintr-o iubire(?)

- Pleacă! Să nu te mai văd! Nu mă poţi iubi aşa cum vreau eu! - De iubit, te iubesc, dar în felul meu. Nu mă judeca chiar atât de aspru, draga mea. Eu te iubesc fără să mi-o spui tu. - Dar nu o faci bine! - Şi cum e bine? Arată-mi! - Să-mi spui că sunt frumoasă, de exemplu. - Ţi-aş putea spune asta de o mie de ori, dar tot n-ai vedea ce văd eu… - Şi ce vezi tu? - Pielea şi mirosul părului tău plutind în aer dimineaţa după un duş fierbinte, cum îţi împreunezi degetele cu ale mele, buzele tale sărutându-mi spatele gol, ochii arzători care mereu sunt în căutare de răspunsuri, dar, mai ales, frumuseţea ta de zi cu zi atunci când nu-ţi doreşti să fi frumoasă. - Minciuni! Nu crezi în ele, sunt numai minciuni! - Ai dreptate! Nu cred în ele,… dar cred în tine. Cred că te iubesc! - Crezi? Cum poţi spune asta?! - A crede este un verb cu o enormitate puternică a sensului. Tu crezi în mine când îţi spun că te iubesc? - Cred. - Vezi?! Câte înţelesuri ascunse are acesta… Şi eu cred, iubito, când spui tu “cred”!

Cercetarea purităţii

Niciodată n-am văzut cum plouă. Nu am auzit vreodată şipotul. Nici picăturile cum se preling alene.
N-am călcat într-o baltă întunecată, nici de noroi nu m-am împroşcat, Mereu voi fi curată ca lacrima… şi-aşa am să rămân.
Picătura mea e plecată din Soare, cu destinaţie pe Neptun. Se-nmulţeşte, devine râu, se transformă în ocean… O lacrimă se desprinde şi se scurge pân’ pe lutul originar.
Culeg din roua dimineţii, de pe-o frunză de trifoi Pun în palma-mi aspră şi mă gâdilă Agăţ o picătură în buzunar.
Când am nevoie de tristeţe, Mângâi dulcea lacrimă şi mi-o asortez La temperament, la zi, la vis.
Las să-mi şifoneze obrazul, genele… Îmi imaginez a fi reală şi-o prind în căuşul degetelor, o fac inel.
Niciodată n-am plâns în ploaie Nici păcatele nu mi le-am mărturisit Am rămas nebotezată… de mirosul ploii.

Al tău fir de păr, al meu "disper"

Văd un fir de păr pe pernă Îl conştientizez mirată, îl palpez, mă sperii! …îl las să cadă pe podea… Piciorul mi se schimonoseşte a trece peste el; aproape îl calc, mă împiedic Pătrunde, tot ce a fost pătrunde în mine… Mă oxidez cu prea multe amintiri…nu mai am suflu, glas, privire… Sunt o vietate moartă între amintiri cu tine… Eşti acolo, chiar în faţa mea,… pe pernă! Doamne!, Cum te uiţi la mine, cu ce ochi mă priveşti! Mă sperii de tine, ţip când începi să te-apropii Aş vrea să fug, dar nu ştiu unde şi n-am cum Aşa că încerc să te-ndepărtez, nu te mai vreau Apuc firul de-un capăt, îl rup de-amintiri, îl calc cu sânge rece …mă împiedic… Dispari! Ai dispărut… îţi urmăresc fiinţa cum se reîntoarce în trecut Nu!, te vreau aici, acum, carnal, sufletesc… vreau să te simt! În disperare caut firul de păr Nu-l mai găsesc! Urlu în nebunia istoriei noastre, te strig, te re-vreau şi iar te vreau! Aţi dispărut cu totul, şi tu şi firul… e prea târziu… Cum te mai pot eu oare chema înapoi, când nu mai am nimic…?
Dar eu…

Medicamentul este raţiunea!

Medicament îmi devine raţiunea combate tragicomedia sentimentelor Demonic mă privesc în zările unui verde orizont Negrul se-nconjoară… în cercul interior.
N-am tratat cu un leac prea eficient uneori, nici nu-mi alină suferinţele Sadic, abandon ca Prometeu, să mă urc pe tronul Zeilor Ca un mort în ultimele clipe spasmice…
Deloc nu funcţionează, de parcă nici n-ar exista îl curentez la neuroni în semn de-ajutor Mă ignoră creierul, demonul se culcă lângă Emoţiile se sparg în mine, făcând lumină…
Îmi nefericesc simţurile… le ucid încet o durere spulberă papile, piele, vene, intestine Ce fel de durere?
Oare se va termina vreodată? 

Universul şi întâmplarea

Eventualitatea de întâmplare a noastră alunecă în abisul speranţelor destrămate şi al viselor spulberate…
Praf se alege din noi, praf plin de praf înecăcios, albicios, dens şi mereu mag de suflet greu…
Zbuciumul lumii oarbe ne alungă în depărtări Înconjuraţi de voci sparte şi priviri iscoditoare după oameni mari şi-n apariţii,… rari…
Toţi ne caută, habar n-au a ne găsi; Ne pierd aiurea, zic că s-au împrăfoşat destul, iar ale noastre suflări calde se aleg la întâmplare… din însăşi viaţa prăfuită de timpul ideilor aruncate.
Ce vină avem noi? Ce vină aveţi voi? Cine e de vină totuşi? Nu se vrea nimeni martir?
Niciunul n-a ales, ci am fost pure întămplări ale Universului albicios şi de praf, vise moarte nestors…

E-A

Imagine
Cum te metamorfozezi din mort, pierdut în somnul de veci în persoană, hazardită în realităţi şi clipe reci? Pe fericire o chemi inapt s-o mai străbaţi însă a ta viaţa calcă cu paşi apăsaţi blestemând spiritele agonizante; şi sinceră ea te aruncă-n vâltoarea beţiilor şi izului de moarte grea Sufletele firave se zbat în tine, sadismul tău le-ngroapă iar Ironia ţi se luptă incipient cu destinul, măcar Totul şi nimicul au un volum prea mare chiar şi pentru ea Ea, esenţa unei vieţi Ea, rânjetul unei tristeţi Ea, timp din anotimp Ea, “e” din “epilog” Ea, “a” din “şapte” Şapte din: I-U-B-I-R-E-A “Ea”, de la sfârşit!
O fi oare iubirea, începutul de sfârşit? Al cui sfârşit? Cine… ce se termină (cu iubirea)? …

Acul iubirii pătat de sânge

Un ac să fiu, Să te străpung până la sânge Să-ţi pătrund fiecare por Şi cu o rană adâncă să te însemnez!
Să vezi picătura roşie curgând Să-ţi vibreze la ureche sunetul morţii infime “Pic! PIc! PIC!” Să sugi substanţa Să guşti din mine însetat după vindecare! Să te-nfiori în limba-ţi; scuipi otrava!
Doar eu ştiu din ce e făcută rana. Cauţi un bandaj, să te panseze cineva Ai vrea să mă ascunzi… De mine n-ai cum să te vindeci!
Ţipătul de agonie am să scot din tine, Faţa de durere am să ţi-o strâmb Nenumărate alte răni roşii vei avea Iar toate din cauza mea…

Gargantua face gargară

Un gust acid mi s-a blocat între buze mă spăl cu zâmbete, clăbuci de râsete, mestec gume de fericire… degeaba! S-a înţepenit! fac gargară cu optimism şi tot nimic ce să mai fac? Cu ce să mai încerc? Mă clătesc cu apă de la robinet, iar gustul îmi îmbracă… Limba-mi zbiară soluţia! Gust din vieţile altora prin apă curgătoare de la robinet, iar ele sunt şi mai amare, murdare, şi mai acide gura mea fiind deschisă, şi-au găsit un loc unde pot vieţui după ce au fost frecate din gingiile depresivilor şi scuipate în mormanul de apă mecanizată… Care-mi este decizia?! Nu mă mai spăl! Prefer să mi se carieze fericirea, decât să-mi curăţ zâmbetul cu boală… ca apoi să nu mai am cu ce zâmbi!