Postări

Se afișează postări din iulie, 2016

Panglica (unei minuni)

Imagine
Te-nfăşor într-o panglică de culoare roşie Las până şi Soarele să te mângâie Textura de mătase, strălucire argintie te-nvineţeşti de la atâta dragoste!
Te leg de-o buturugă de când lumea; Mesteacănul străfulgerat de dragoste, acum devenit stea… Strâns, imposibil de eliberat, suflete reavăn Te zbaţi agonic, te pătrunde zbuciumul: “Libertate!” murmuri…
Chiar n-am de unde să-ţi fac rost Holbează-te-n jur, numai patetic şi anost ţi-am dezlegat trupul, sufletul ţi-e fluture panglica începe să ne usture…
Ce pot face eu pentru fericire? -un biet atom pierdut- Ce pot face eu pentru tine? -un biet om pierdut- Îmi scriu doleanţele… pe-un paşaport condoleanţe mie… ţie… nouă, vouă.

O scurtă călătorie a clipelor lungi

Imagine
Un drum către Rai, presărat cu imagini memorabile, oameni care ne-au cucerit prin simplitatea lor, o experienţă care m-a încarcat pozitiv cu prospeţime, dragoste pentru natură şi… viaţă! Exact, am simţit fiecare clipă pe care am petrecut-o în Munţii Apuseni cu o intensitate greu de enunţat, dar care se poate descrie prin cuvântul: EDEN. Cele mai impresionante forme de relief le-am văzut acolo, călătorind cu maşina printre brazii falnici ai pădurilor virgine şi pe o şosea pustie, dar totuşi plină cu minuni: flori decorate cu câte o culoare a curcubeului, păsări (chiar şoimi) care zburau mai rapid decât vântul, felurite gâze care străbăteau drumul în paralel cu noi şi multe altele. Din ce am avut ocazia să gust (că doar am fost în patria brânzei, lângă Huedin) fizic sau chiar spiritual mi-a rămas întipărit pe fiecare por şi nu cred (nici nu vreau) să le înlocuiesc prea curând! Mi-am îndeplinit un vis, am mers prin Cluj-Napoca şi am intrat în Universitate, ba chiar ne-am şi oprit să mânc…

Epopeea cuvântului elementar

Imagine
Cuvântul devine oceanul; O întindere de peşti sonori şi scoici transparente Peste care se-noadă păsările-porţelan în stol Valurile se-ntorc tăcute, risipind poveşti Nisipul este cheia… fericirii (mele)
Cuvântul devine cerul; O descriere a culorilor de-azur Cu mişcări lente, abundente ori deloc Cuprind infinitul alb al percepţiei umane… însă nu şi eternitatea neagră a Universului… Ba chiar aş putea afirma Cerul ne-ncastrează! Cerul ne-acoperă degeaba! De ce nu suntem liberi să suflăm în lumina stelelor… şi ziua?!
Cuvântul devine pământul; Tărâmul rădăcinilor, izul petalelor, gustul tulpinilor Se transformă în sufletul vieţii seculare, Capătă forme nebune: munţi, dealuri, lacuri, vulcani, gropi, deşert, Polul Nord… Teluricul capătă existenţă proprie! Pământul se-acoperă de ploaie, se udă cu nemărginite înţelesuri Se crapă de la prea multă sens… Cuvântul se sfărâmă, se surpă… … şi devine…
Cuvântul este cuvânt, înainte de toate Precum l-a plămădit definiţia-mamă Aşa-l folosim şi noi… Cuvântul naşte poveşti Însă e…

Jurnal de lectură (III)

Imagine
Mai trebuie oare să menţionez faptul că Toru Watanabe, protagonistul acestei cărţi, se comportă cât se poate de actual în conformitate cu norma tinerilor de astăzi care-şi doresc stigmatul de “antisocial” când ei, de fapt, tânjesc după atenţia tuturor? Spre deosebire de “evoluţia” generaţiei-internet, Watanabe nu încearcă să-şi creeze o falsă identitate pentru a se integra, ci pur şi simplu se izolează deoarece nimeni (cu toate că Midori încearcă, însă Toru o respinge şi se ascunde de ea) nu-i poate înţelege în totalitate frustările, traumele, temerile, dar, mai ales, dragostea lui pentru Naoko… o dragoste care nu poate fi pătrunsă nici de cititor fiindcă stilul autorului (care este fantastic!) ne pierde în multiple scene cu o încărcătură emoţională anormală, aş putea spune.
“Când te trezeşti în beznă, singurul lucru pe care-l poţi face este să închizi ochii şi să încerci să te obişnuieşti cu întunericul.”, spunea Reiko într-o scrisoare adresată lui Watanabe.
M-am gândit să abordez ace…

Edenul sinuciderii

Imagine
Ochii mi se scurg precum o notă muzicală c-o vioară ce răsună-n tăcerea lunii Mi se scurge lacrima-zbucium de la rădăcină… către suflet… Îmi ud grădina abundentă ascunsă-n stern, unde florile-curcubeu, norii-vătuiţi, iarba-albastră umblă, iar magia sentimentelor gri explodează!
O vrabie se-aşează-n ritm oftat pe coasta a şaptea; începe trilul care face soarele să răsară O alta o acompaniază surdă, pe-o coastă mai sus. Ciori, coţofene, bufniţe, sticleţi, toate-mi decorează ramurile! Degeaba zbat din aripi, natura a murit… …(natura mea)…
Nici somn, nici vis, nici simfonie nu mai există Suflu praful de pe inima de zăpadă şi părăsită de regina-Viaţă îmi lustruiesc organele pustiite cu speranţă… mă scutur în genunchi şi-n coate… poate am să cerşesc încă o nulitate… Cui să mai cerşesc când eu mi-am alungat soarele şi mi-am ars unica grădină? Cui?
Ochii mi se scurg precum un portativul doinei de jale Arzându-mi pielea-n jurul orbitelor, anulează sateliţii de idei şi Universul emoţiei naturale. Mi se scurge o lac…

E ca un cerc vicios…

Am idee de un vis! Vreau să-l fac adevărat; Am idee de o realitate! Vreau s-o transform în vis.
Cine vrea un vis al realităţii Sau Cine vrea o realitate plină de vise?
Două cuvinte simple, opuse în context totuşi definesc fericirea umană Două cuvinte ca o parabola parabolizate la infinit, mărginite în tâlc, insuflate de minţi omeneşti…
Visul realităţii e de-acum un adevăr gol făr’ pic de imaginaţie, iar născut din cugetul persoanei nu înseamnă decât nulitate.
Realitatea visurilor se pierde ca o nebuloasă Cu toţii avem vise, cu toţii visăm Însă nu mulţi îşi manipulează visele… În realitate!... le aruncă într-o mulţime vidă de alte vise consumate…