"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

În fiinţa mea se produce cel mai teribil război. De parcă două capete febril se tachinează şi-mi alungă orice gând din carcasa mult prea incomodă pentru un cuvânt. Suntem unul şi aceeaşi, stea şi lumină el arde plăpând – îndepărtat, ea fără nicio vină îşi stinge vâlvătaia brusc şi-l lasă pe sărman să bâjbâie angoasat prin vidul din van. Prinsă la mijloc, nu mai pot juca rolul de mamă şi nici a urca în temniţa lor nu-mi e cu putinţă fiindcă ştiu cine e vinovat şi cine nu mai are credinţă. Pun între cele două părţi o oglindă şi-i las să vorbească, să se cunoască pe ei înşişi – singurătatea ascunde mai multe răspunsuri decât orice preambul psiho-analitic printre vise şi visuri. Oglinda devine un scut sensibil – e spartă de nevoia Celuilalt de a deschide calea către Opusul din Apus; se privesc curioşi, c-un ochi închis, prin abis. - Ţi-e teamă? - Ţi-e teamă? - Apucă-mă de mână. - Apucă-mă de mână. Şi fiinţa s-a născut înăuntrul

Cap. 3: Întoarcerea acasă (?) (Vezi cap. 1 şi cap. 2 pentru aprofundare) Words, words, words…urechile-mi sunt astupate, gura-mi este încleştată. Apropierea de ea mi-a distrus orice urmă infimă de echilibru pe care o posedam. Mă simt obosit, răvăşit, epuizat, însingurat complet. Nu-mi place această călătorie în care am pornit, dar cumva… ceva mă poartă involuntar înspre capătul ei. Care capăt? Al  meu sau al ei? Mama (cât de ciudat îmi este să o numesc astfel pe fiinţa de foc din faţa mea!) ne conduce către o altă planetă, presupusă a fi “locul de unde am apărut” în această vâltoare absurdă de materie neagră. Am fost obligat, alături de Amleth şi Tesla (fiindcă mâţa alchimista nu a avut nimic de obiectat în faţa extravaganţei evenimentului) să parcurg un drum incert, drumul patimilor, în care fiecare demon interior se rupe din mine şi-mi iese-n cale. Ea, această fiinţă misterioasă, aşterne un drum de văpâi pe care păşim şi ne ardem tălpile (cine mai poartă pantofi în ziua

Sunt un biet privitor absent ce nu-şi mai aude ecoul latent. Mi-a fost dat să caut lumina-n noapte (ce erezie! să cauţi alinare atunci când îţi trebuie) ce-am văzut nu poate fi văzut decât cu ochiul minţii. Orice alt simţ pe care l-am posedat vreodată a fost ars brutal în tumultul visceral al coşmarurilor; Am rămas doar cu trupul meu, sfâşiat de chintesenţă-n particule atât de mici, încât am crezut pentru o clipă că …m-am născut din nou.  Îmi ciupesc fiecare bucăţică din corp şi nu mă simt ca fiind a mea. Devin o oarecare. Sunt oare cea care va scrie următorul/următoarea *insert here* de succes ori mă voi stinge stingheră, într-un un ungher al minţii mele mult prea melancolice…? Adevărul se joacă de-a v-aţi ascunselea prin vintrele şi venele mele. La fel şi Dumnezeu. O fărâmă divină am cules de prin ciupiturile mele Am o fărâmă divină ce-mi străluceşte-n vârful capului şi-n degete şi tot ce-ating devine poezie. Totuşi, de ce mă si

Cap. 2: Umbra unei lumini (Vezi cap.1  pentru aprofundare) Ce face omul atunci când e întuneric? Caută o sursă de lumină… o pâlpâire care să-i ateste că încă mai există speranţă. Dar aici, printre cele mai concrete forme de necunoscut (care încă îmi sunt necunoscute), speranţa nu se găseşte lângă vreun felinar, bec, far, laternă, ci provine din interior. Sunt o stea, un gaz incandescent şi ard până la ultimul por. Se produce rapid. Nu-mi dau seama. În acest pustiu, vidul e învins de visul luminii. Scot dinăuntrul cutiei toracice o colivie aurită… o pasăre de foc se zbate şi se tot zbate pentru libertate, dar îmi este frică să o eliberez… ce m-aş face dacă ar trebui să bâjbâi prin catacombele propriei fiinţe fără singura mea sursă de lumină?! Ciripitul devine strigăt de luptă, agonia ei se transformă-n furie. Mă înţeapă brutal şi scap colivia din mână. Totul se întâmplă mult prea rapid pentru a putea fi controlat. Mă aflu la “mâna” destinului… Amleth şi Tesla latră contin

Un contur de linii congruente mi s-a reflectat pe sticla udă dintr-un tramvai îngheţat aburii călătorilor îţi ştergeau chipul pentru o clipă nu te puteam repera… erai şi nu erai o prismă a luminilor golite ce se scurgea odată cu sudoarea norilor – rece anotimp, timp de contemplare… Un contur de linii congruente ce se prelungesc pe albul venelor concave până ce ating cele două bucăţi de carne, apetisante care lâncezesc spre putrefacţie – de ce nimeni nu le atinge spre desfătare? un munte fin cu două creste devine podul dintre prelungirile coloanei infinitului, uşor zdruncinată de gânduri severe şi încruntături gingaşe… Coloana infinitului coboară înspre stelele de culoarea trifoiului… iz de felină tolănită-n iarbă, o fiară blândă ce-şi aşteaptă prada într-un joc de-a Şeherezada… O boltă se prelungeşte înspre tâmple şi valurile ţi se revarsă pe umeri. Un contur strident pentru o inimă ce se zbate în depărtare. Mi se pare o fantas

Cap. 1: Să facem cunoştinţă Am să vă spun o poveste în cuvintele ce urmează… mulţi dintre cei care vor citi se vor întreba dacă totul a fost adevărat sau e pură imaginaţie. Nu sunt aici pentru a da verdicte. Eu doar relatez strict ce mi-a fost dat să văd cu ochii mei, ceea ce am simţit, gustat, pipăit, în ce m-am scufundat, ce s-a lipit de mine, tot ce a fost instinct, regret, extaz, depresie. Este povestea mea. Restul amănuntelor… le las spre harul povestitorilor. Sursă foto: Tumblr Pornim de la două linii paralele… eu eram la capătul uneia şi-mi doream să ajung pe cealaltă. Simplu. Nu chiar atât de simplu, după prima încercare. Recunosc, păcatul pe care l-am comis nu e demn de nicio preţuire sau vreo laudă insistentă, dar ceea ce s-a făcut – făcut rămâne. Am vrut să ajung dincolo, să mi se releve secretul. Dar cu ce preţ! Cu ce preţ am ales această cale… am adus multă suferinţă celor care m-au iubit. Am săvârşit unul dintre cele mai boicotate păcate capitale, dar NU

Ceea ce e vechi se-ntoarce-n mormânt se ascunde printre glasuri de pământ cu care-mi pieptăn oasele prin plimbările către apus. Ce e vechi se-ntoarce-n lumescul primordial ce Unul era făcut şi cu Unul se trăia fiindcă nu existau doi de-un fel ci un singur fel. Ce vechi-mi pare totul şi eu ce nouă-mi sunt Încă mă descopăr înc’ miros a necunoscut şi cel nenăscut va naşte haosul – o nebuloasă trivială a ceva damnat prin definiţie o aglomerare de cuvinte ce se-nşiră într-o poezie. Ce vechi-mi sunt acest’ cuvinte şi ce bătrână-mi pare mâna cu care scriu acum şi acum acum a…cum ? a…cu…m. Sursă foto: Tumblr

Apăsare după apăsare… un sport al degetului mare, dar şi o pasiune revelatoare de cadre statice care pot (sau nu) surprinde esenţa unui moment atât de fragil. Nici nu cred că priveşte lumea altfel, decât cu un ochi strâns închis şi cu degetul mare în aer, pregătit să declanşeze butonul conector al celor două lumi: realitatea şi fragmentele ei. E mult prea devreme… nici măcar alergătorii cei mai matinali nu s-au dat jos din pat încă. Şi totuşi, ea este aici. O privesc uimit cum se avântă precum un fluture după un alt fluture sau cum pândeşte precum o felină prin iarba umedă brăzdată de cristale reci  vreo insectă cu multe picioare. Cred că nu am mai dat pagina ziarului de ceva timp, nici nu am observat că mi s-a pleoştit o jumătate din el, iar pantolonii au devenit sloi de gheaţă (nici nu ştiu dacă mă mai pot dezlipi de această bancă de metal), dar nici că-mi pasă. Mi-a acaparat întreaga mea fiinţă cu dansul ei lipsit de coordonare, dar totuşi atât de suav când îl priveşti în ans

Toamnă, dulce toamnă amarul vieţii mele de trubadur ţi-l las să-ţi aşterni pe el alene alaiul tău de codru rece şi-n surdină să mai zbiere vreo două, trei rândunele rătăcite. Toamnă, dulce toamnă te las să mă acoperi încet să mă descoperi – printr-un biet ochean de vise unde florile umede învie. Şi te las să mă acoperi cu frunzele descumpănite ce se prăvălesc nefericite în viziunile nocturne. Şi galben, şi verde, şi puţin roşcat - muşcătură duplicat a unei fiinţe lacome şi austere ce se-ascunde disperată; (zboară din taină în taină) Nălucile stau la pândă, sunt copaci alungaţi de muma care tremură-n coşgiuc şi are o ultimă strigare: “Nu mă lăsaţi, vreau să mai apuc încă o zi şi încă o toamnă să se mai scutere o dată pomii cei viteji să mai cadă încă o dată şi încă o dată peste sufletele celor abia treji – cu toţii suntem plini de dor pentru clipele verzi şi fragede… acum mă descopun putrezesc şi timpul e un hău ce m

Îmi pierd cutia craniană în defavoarea celei toracice… viscerele, embrionii ca nişte mormoloci în erupţie şi limfa se pre-umblă aiurea prin mătasea calcifiată a fiinţei mele. Sunt plină de tine şi tot nu-mi ajungi… precum valul la ţărm te spargi ca să revii din nou mângâi cu spuma nisipul fin al primei iubiri. Haide, iubitul meu, să ne aruncăm în mare tu – valul meu să fii nu ne va ajunge marea toată ca să ne iubim. Pun o scoică la ureche şi aud sirenele cum mă strigă anemic; din Atlantis m-am născut, dincolo de Pământ şi-n stele voi apune (cea mai strălucitoare stea e cea care moare) Ne vom ţine de mână pe-un nor şi vom zbura, zbura, zburaaa departe ne vom desprinde rămânem fără umbre vântul ne va fi corp, iar ceaţa dimineţii ne va fi mantie – două trupuri dezlănţuite Tu – Poseidon Eu – nebunia Neptuniei. // nu mă mai pot lega de raţional atât timp cât viaţa urlă-n mine să sar, să gust, să muşc să exist,

Întrebarea mea este de ce îmi pun atâtea întrebări? Îmi complic de cele mai multe ori singură existenţa fiindcă am o sete de cunoaştere de nestăvilit. Arde în mine o pasiune pentru aflarea adevărului, dar viaţa mi-a dat de înţeles până acum că nu există răspunsuri la orice întrebare aş pune. Ideea acestui articol a pornit de la un interviu cu Tudor Chirilă - din care m-au frapat câteva idei - combinat cu viziunea lui Umberto Eco asupra lumii în cartea sa “Cronicile unei societăţi lichide” . Aşadar, ceea ce veţi citi în continuare este strict răspunsul meu la întrebarea adresată lor: de ce? De ce suntem egoişti atunci când suntem fericiţi? De ce suferinţa ne face umani? Două mari teme diametral opuse. Ura generalizează şi este extrem de cuprinzătoare, în schimb, iubirea extrage o persoană din mulţime şi ne limitează atenţia şi energia numai asupra ei. Când iubim, suntem acaparaţi, iar când urâm, instigăm şi vrem să acaparăm cât mai mulţi oameni. De ce? Sursa foto: Tumblr