Postări

Se afișează postări din octombrie, 2017

Pisica cu ochi de sticlă

Imagine
Apăsare după apăsare… un sport al degetului mare, dar şi o pasiune revelatoare de cadre statice care pot (sau nu) surprinde esenţa unui moment atât de fragil. Nici nu cred că priveşte lumea altfel, decât cu un ochi strâns închis şi cu degetul mare în aer, pregătit să declanşeze butonul conector al celor două lumi: realitatea şi fragmentele ei.
E mult prea devreme… nici măcar alergătorii cei mai matinali nu s-au dat jos din pat încă. Şi totuşi, ea este aici. O privesc uimit cum se avântă precum un fluture după un alt fluture sau cum pândeşte precum o felină prin iarba umedă brăzdată de cristale reci  vreo insectă cu multe picioare. Cred că nu am mai dat pagina ziarului de ceva timp, nici nu am observat că mi s-a pleoştit o jumătate din el, iar pantolonii au devenit sloi de gheaţă (nici nu ştiu dacă mă mai pot dezlipi de această bancă de metal), dar nici că-mi pasă. Mi-a acaparat întreaga mea fiinţă cu dansul ei lipsit de coordonare, dar totuşi atât de suav când îl priveşti în ansamblul …

Simfonie amară

Imagine
Toamnă, dulce toamnă amarul vieţii mele de trubadur ţi-l las să-ţi aşterni pe el alene alaiul tău de codru rece şi-n surdină să mai zbiere vreo două, trei rândunele rătăcite.
Toamnă, dulce toamnă te las să mă acoperi încet să mă descoperi – printr-un biet ochean de vise unde florile umede învie. Şi te las să mă acoperi cu frunzele descumpănite ce se prăvălesc nefericite în viziunile nocturne.
Şi galben, şi verde, şi puţin roşcat - muşcătură duplicat a unei fiinţe lacome şi austere ce se-ascunde disperată; (zboară din taină în taină) Nălucile stau la pândă, sunt copaci alungaţi de muma care tremură-n coşgiuc şi are o ultimă strigare: “Nu mă lăsaţi, vreau să mai apuc încă o zi şi încă o toamnă să se mai scutere o dată pomii cei viteji să mai cadă încă o dată şi încă o dată peste sufletele celor abia treji – cu toţii suntem plini de dor pentru clipele verzi şi fragede… acum mă descopun putrezesc şi timpul e un hău ce mă-nghite lacom fără vreun preludiu de adio. O dată mai vreau să mai pot privi spre răsărit dar tare mi-e t…

Neptunia

Imagine
Îmi pierd cutia craniană în defavoarea celei toracice… viscerele, embrionii ca nişte mormoloci în erupţie şi limfa se pre-umblă aiurea prin mătasea calcifiată a fiinţei mele.
Sunt plină de tine şi tot nu-mi ajungi… precum valul la ţărm te spargi ca să revii din nou mângâi cu spuma nisipul fin al primei iubiri. Haide, iubitul meu, să ne aruncăm în mare tu – valul meu să fii nu ne va ajunge marea toată ca să ne iubim.
Pun o scoică la ureche şi aud sirenele cum mă strigă anemic; din Atlantis m-am născut, dincolo de Pământ şi-n stele voi apune (cea mai strălucitoare stea e cea care moare) Ne vom ţine de mână pe-un nor şi vom zbura, zbura, zburaaa departe ne vom desprinde rămânem fără umbre vântul ne va fi corp, iar ceaţa dimineţii ne va fi mantie – două trupuri dezlănţuite Tu – Poseidon Eu – nebunia Neptuniei.
//
nu mă mai pot lega de raţional atât timp cât viaţa urlă-n mine să sar, să gust, să muşc să exist, să descopăr să trăiesc, ca apoi să mor Să râd şi să iubesc. Iubitul meu născut şi nu făcut din amorul de-o clipă al un…

Extazul haosului – partea a II-a

Imagine
Întrebarea mea este de ce îmi pun atâtea întrebări? Îmi complic de cele mai multe ori singură existenţa fiindcă am o sete de cunoaştere de nestăvilit. Arde în mine o pasiune pentru aflarea adevărului, dar viaţa mi-a dat de înţeles până acum că nu există răspunsuri la orice întrebare aş pune.
Ideea acestui articol a pornit de la un interviu cu Tudor Chirilă - din care m-au frapat câteva idei - combinat cu viziunea lui Umberto Eco asupra lumii în cartea sa “Cronicile unei societăţi lichide”. Aşadar, ceea ce veţi citi în continuare este strict răspunsul meu la întrebarea adresată lor: de ce?
De ce suntem egoişti atunci când suntem fericiţi? De ce suferinţa ne face umani?Două mari teme diametral opuse. Ura generalizează şi este extrem de cuprinzătoare, în schimb, iubirea extrage o persoană din mulţime şi ne limitează atenţia şi energia numai asupra ei. Când iubim, suntem acaparaţi, iar când urâm, instigăm şi vrem să acaparăm cât mai mulţi oameni. De ce?

Aceste sentimente complexe au devenit …