Postări

Se afișează postări din iulie, 2018

Artistul din umbră (4)

Imagine
Capitolul IV: (În)Depărtarea M-am izolat total în ultimele zile… nu am mai comunicat cu nimeni, nu am mai văzut pe nimeni, doar pentru a mă cufunda în tabloul pe care-l creez momentan. “Suflete tari, suflete moarte” îl voi numi. Culoarea e moale, transfigurată. Trasez dungi negre. Chin, luptă, vrajă. E ca o pădure întunecată cu o multitudine de capcane la tot pasul, aşteptând să-şi devoreze prada. Înaintez prin tablou călăuzit de lumina lunii şi proiectez undeva, în fundal, impresia că există o căsuţă. Poate e cea din “Kafka pe malul mării”… poate e acea iertare a păcatelor, purificarea supremă. Continui să trasez linii. Brusc, o foame teribilă mă izbeşte-n pântece. Au trecut două zile (şi nopţi) de când nu am mai gustat nimic în afară de cafea şi vin roşu. Las pensula din mână şi mă îndepărtez câţiva paşi. O durere ameţitoare de cap îmi străfulgeră tâmplele. “Trebuie să mănânc şi să fac o pauză. Mi-am supus corpul la prea mult chin…”
Iau ce-mi cade prima dată în mână, fără să mă gândes…

Puzzle

Imagine
Era odată un copil. Îi plăcea să se joace pe întuneric.
Azi-noapte, pipăia noaptea în căutarea ultimei piese dintr-un puzzle,
dar tot ce găsea erau indicii goale ce-l purtau spre ceva indefinit.

S-a speriat, a răsuflat indignat, a continuat să alerge în cerc
până ce tălpile i-au prins aripi şi au aprins un foc în jurul lui.
Degeaba încearcă acum să dezlege piesele de fum… e în zadar
să încerci să mai evadezi din Tartar.

Dincolo, l-a întrebat pe Zeul Suprem
de ce nu l-a lăsat să termine
când mai avea atât de puţin
(iar el se credea atât de fericit),
iar Zeul îi răspunde
că orice creator trebuie să se odihnească.

„Timpul există împotriva ta. Cine îl poate controla depăşeşte infinitul 
cu eternitatea. Ţin minte cum cineva m-a oprit şi pe mine la un moment dat
din a completa contemplarea lumii-templu ce tocmai o conturasem;
nu am mai avut timp să le spun secretul, şi l-au luat singuri şi apoi au dat vina pe mine
că nu i-am făcut fericiţi.”

„Dar de ce mă iei acum, când mai aveam atât de puţin?”

„Uită-te la t…

Artistul din umbră (3)

Imagine
Capitolul III: E păcat să ucizi o pasăre cântătoare- Hei, amice, sunt puţin cam ocupat momentan. Vin eu direct la tine peste o oră, în regulă?
Dacă şi soră-mea ar avea acelaşi mod tacit de a mă accepta ca şi vechiul meu prieten Atticus, totul ar căpăta o turnură mult mai veselă. Egoistul din mine îl ajută pe acest prolific arhitect în devenire să-şi termine schiţele (un artist ajută alt artist, nu?) pentru proiectul de licenţă. Din păcate, Angie, cu temperamentui ei coleric nu-şi face timp să asculte. O iubesc, dar tot mă torturează cu ieşirile ei ce par a prevesti o apocalipsă. Nu mai am rădăcini, plutesc. “Secretul în viaţă e să nu ceri nimic. Numai aşa poţi avea totul.” Nu ştiu cine a zis asta, probabil e vreo replică dintr-un film sau o piesă de teatru. Nu cer ca familia mea să-mi aştepte revenirea în cuib cu buchete de flori sau lacrimi vărsate exagerat. Cer doar răbdare, compasiune. Dar a cere nu-ţi aduce decât dezamăgiri…
Garsoniera lui Atticus e modestă, minimalist decorată şi c…

Cine fuge de cine? Neo-barbarul vs. postmodernul

Pornind de la ideea lui Octavian Paler legată de neo-barbarism, trebuie să îmi exprim părerea într-un mod public şi deloc ofensiv în legătură cu societatea în care trăiesc. Valorile se pierd deoarece nu mai investim în ele… şi de ce am investi în cultură când e mai uşor de manipulat o naţiune fără capacitatea de a discerne raţional? Am născut din noi, din această presupusă (post)modernitate, opusul a ceea ce voiam să fim: ideali, perfecţi, de neînvins. Am lăsat să crească în noi acest neo-barbar care, odată născut, nu a mai putut fi controlat nici măcar de propria şi involuntara sa mamă. Fugim de noi, dând vina pe alţii, când de fapt tot noi suntem vinovaţi pentru tot ce se întâmplă. Mă pot arăta cu degetul – sunt doar o voce (şi uneori nici atât) în umbra unei societăţi defragmentate şi individualiste. Nu aş spune că ne confruntăm cu un narcisism ce ne-ar putea înghiţi într-o clipită în vârtejul iluziilor autenticităţii fiindcă, apelez din nou la Paler, Narcis a fost doar un exponent…

Artistul din umbră (2)

Imagine
Capitolul II: Dincolo de marea agitată se ascunde deşertul…Aştept de cel puţin o jumătate de oră în această cafenea-restaurant atât de ştearsă, cu un aer stătut pe care nu mi-l pot explica – nu există niciun client în afară de mine şi totuşi simt că mă sufoc.  Micile galaxii formate de laptele turnat în cana de cafea îmi fac privirea să alunece spre introspecţie. Singura pată de culoare sunt beculeţele roşii care pâlpâie agasant în jurul tejghelei. Muzica e absentă şi ea, doar doi chelneri fac glume undeva prin spate. Nu ştiu de ce Angie a propus să ne întâlnim tocmai aici, dar sper să apară cât mai repede cu toată exuberanţa ei pentru a mă scoate din starea mea de lup rănit. 
Gândul îmi zboară spre ea, cea de acum câteva zile. M-a privit în timp ce strivea chiştocul sub talpa ei. Mi-a zâmbit (şi nu doar cu colţurile gurii, ci cu încreţituri în jurul ochilor, ceea ce face totul să fie autentic) şi s-a aşezat lângă mine cu o naturaleţe care m-a frapat. “Respiră. Unu. Doi. UNU. DOI.” Lip…

Artistul din umbră

Imagine
Capitolul I : Ard cerurile Nu întunericul te deranjează, ci liniştea care se ascunde în el. O linişte care nu prevesteşte decât dezastru. O noapte nedormită (nu aş spune pierdută fiindcă ea există – în tine), coşmaruri îmbibate de realitate, gândurile crude care-ţi fac trupul să se zvârcolească, înţepăturile constante ale durerii care se vrea în centrul atenţiei, urlete stinse în perne – toate se petrec într-o liniştă mormântală. Nu vrei să te audă vecinii, mama, bunicii, nu vrei să te auzi nici tu. Aici ne asemănăm.  De ce ai vrea să-i dai glas durerii?  Te sperii de propria ta voce fiindcă ea e singura care poate trezi din inerţie scurgerea nopţii. Luna începe să tremure. Cerul se transformă într-un ocean, iar tu arunci cu o piatră (ultima suflare) în cel mai adânc loc cu putinţă, crezând orbeşte că te vei salva printr-o minune. Dar tu ştii deja ce ai de făcut… a devenit o rutină a sufletului tău damnat. Ai nevoie de abandonul în propria mizerie, ai nevoie să te afunzi în propria ne…

Jurnal de lectură (X)

Imagine
Pe firul de păianjen al memoriei de Cella Serghi
             Accidentul  de Mihail Sebastian (corelări şi completări)

Povestea de dragoste dintre Cella şi Camil Petrescu pare a fi centrul acestui volum de memorii, dar o astfel de judecată simplistă nu face decât să diminueze plăcerea lecturii. Înainte de a porni la drum, trebuie să clarificăm câteva aspecte legate de cartea Cellei Serghi. Nu este un volum de memorii, după cum am putea crede la o primă lectură, ci un fel de jurnal bazat pe o înşiruire oarecum cronologică (spun oarecum deoarece autoarea tinde să revină asupra unor pasaje - evidenţiază importanţa întâlnirii cu Camil, spre exemplu) care îi explică romanele în materie de inspiraţie şi biografie. Cât a folosit Cella în Pânza de păiajen, Mirona sau Genţiane din ceea ce a trăit şi cât a inventat, aceste două întrebări îşi găsesc răspunsul în împletirea minuţioasă a scriitoarei care se explică pe sine prin opera sa. De asemenea, confesiunea acestei femei pentru care dragostea ş…