"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

“Era o vară stranie pentru nimic în lume pe masa festivă nu ştiu de unde şi până unde a doua zi dimineaţă, la ora şapte mă tot rugasem de Buddy bineînţeles domnul Willard - Aşa mă bucur c-or să moară chipul din oglindă camera de aşteptare a doctorului Gordon spitalul privat - Normal că maică-sa l-a omorât era întuneric beznă cadillacul negru camera lui Joan - A dat norocul peste tine - Esther - Am să mă fac psihiatru! un strat nou de zăpadă… … am păşit în încăpere. “ Eshter a păşit, Sylvia nu. De ce? De ce te-ai lăsat pradă nesomnului De ce ai lăsat frigul să te îmbrăţişeze? - Fiindcă eram singură, nu aveam decât propria-mi tăcere! Dar cum rămâne cu poezie? - Un fir de praf… Ne dezintegrăm aiurea în zborul nostru către infinitul ceresc care se poate (sau nu) să ne înghită, mântuire, mântuire pentru sufletele amare şi bolnave… însingurate, moartea oferă alinare… e plăcut să te legene vântul atunci când atârni de un copac e plăcut să dormi atunci câ

Dezvoltare ascendentă… Surprinzi universul în palmele tale, te-ntinzi către stele şi gâdili razele de soare care au fost şi nu mai încălzesc pământul pe care am călcat amândoi, demult… Dezvoltare transcendentă… Ne cunoaştem după cristalin, pe lentilă ai înscris fiecare cuvânt citit, fiecare gând vorbit, sentimentele ţi le-ai ascuns pe limbă şi le-nghiţi de parcă ar fi medicamente  contra fericirii. De ce-ţi asupreşti propria voinţă?! Scufundă-te, inundă-te în iubire, Posedă şi fii posedat de iubire! Hazardul te va înnobila ori distruge, tu nu poţi decât să clipeşti şi să te rogi pe tine să te ţină picioarele atunci când  pământul îţi va fugi de sub (st)ele… Te alergi în spirale contra propriului timp, dar cu ce rost? Unde vrei să ajungi? în zadar chemi amintirile senzoriale microscopice ele nu te pot extrage decât secvenţial, apoi… eşti pradă uşoară nostalgiei, disperării de a fi fericit, disperat că nu ştii cum nu mai crezi în tine, nici în lumea de-afa

Creta copilăriei îmi conturează degetele  pe aleea unde am descoperit pentru prima dată ce înseamnă viaţa şi moartea; Eram fetiţă, alergam desculţă şi mângâiam buruienile şi buburuzele cu pielea şi cu glasul meu. mă oprisem lângă un copac să răsuflu şi vorbeam cu soarele. “Cât de frumos este să nu te înspăimânte timpul… cât e de frumos să simţi prezentul!” Deodată, un pui de pasăre s-a prăbuşit în dreptul tălpilor mele ingenue ce se răcoreau la umbra… niciun sunet, nicio bătaie de aripi, abia ce respirase o dată că a şi murit… o clipă atât de scurtă că nici nu poate fi numită Clipă Mi-a fost frică să mă apropii; “Dacă e contagios?!” Am fugit acasă, am rugat-o pe mama să-mi citească  iar eu am sărutat patul, hainele, jucăriile, rugându-mă să apuc să scot măcar un sunet, să pot măcar o dată să bat din aripi, rugându-mă să mă vadă Cineva.

Şi totul în jur se făcu alb - o vomă a îngerilor beţi – ningea cu fulgi mari pe-nserat întunericul se certa cu lumina, luceafărul câştigând lupta. Distrugând armonia, felinarele s-au aprins reflectând mahmureala oamenilor-păsări care au uitat să stingă timpul; Eu stăteam în mijlocul a toate, cuprinzând tabloul  în timp ce eram parte din el Contemplam măreţia fulgilor perfecţi în raport cu blocurile infime de beton. “Doamne, spune-mi o poveste!” Mi-am scufundat palmele în fundalul imaculat; am dezvirginat frumuseţea pură a unui moment pentru a mă pune în coate şi-n genunchi în faţa Omului. “Doamne, fii prietenul meu!” Am sărutat zăpada şi-am topit cu limba toate cuvintele sărate-nespuse toate ororile visate-nespălate toate ţipetele înnăbuşite-electrice toate năzuinţele spulberate-atemporale Am sărutat fiecare picătură ce mi s-a scurs de pe obrajii îngheţaţi pe omătul dumnezeiesc… sperând ca sacrificiul clipei omeneşti să n