"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Cap. 2: Umbra unei lumini (Vezi cap.1  pentru aprofundare) Ce face omul atunci când e întuneric? Caută o sursă de lumină… o pâlpâire care să-i ateste că încă mai există speranţă. Dar aici, printre cele mai concrete forme de necunoscut (care încă îmi sunt necunoscute), speranţa nu se găseşte lângă vreun felinar, bec, far, laternă, ci provine din interior. Sunt o stea, un gaz incandescent şi ard până la ultimul por. Se produce rapid. Nu-mi dau seama. În acest pustiu, vidul e învins de visul luminii. Scot dinăuntrul cutiei toracice o colivie aurită… o pasăre de foc se zbate şi se tot zbate pentru libertate, dar îmi este frică să o eliberez… ce m-aş face dacă ar trebui să bâjbâi prin catacombele propriei fiinţe fără singura mea sursă de lumină?! Ciripitul devine strigăt de luptă, agonia ei se transformă-n furie. Mă înţeapă brutal şi scap colivia din mână. Totul se întâmplă mult prea rapid pentru a putea fi controlat. Mă aflu la “mâna” destinului… Amleth şi Tesla latră contin

Un contur de linii congruente mi s-a reflectat pe sticla udă dintr-un tramvai îngheţat aburii călătorilor îţi ştergeau chipul pentru o clipă nu te puteam repera… erai şi nu erai o prismă a luminilor golite ce se scurgea odată cu sudoarea norilor – rece anotimp, timp de contemplare… Un contur de linii congruente ce se prelungesc pe albul venelor concave până ce ating cele două bucăţi de carne, apetisante care lâncezesc spre putrefacţie – de ce nimeni nu le atinge spre desfătare? un munte fin cu două creste devine podul dintre prelungirile coloanei infinitului, uşor zdruncinată de gânduri severe şi încruntături gingaşe… Coloana infinitului coboară înspre stelele de culoarea trifoiului… iz de felină tolănită-n iarbă, o fiară blândă ce-şi aşteaptă prada într-un joc de-a Şeherezada… O boltă se prelungeşte înspre tâmple şi valurile ţi se revarsă pe umeri. Un contur strident pentru o inimă ce se zbate în depărtare. Mi se pare o fantas

Cap. 1: Să facem cunoştinţă Am să vă spun o poveste în cuvintele ce urmează… mulţi dintre cei care vor citi se vor întreba dacă totul a fost adevărat sau e pură imaginaţie. Nu sunt aici pentru a da verdicte. Eu doar relatez strict ce mi-a fost dat să văd cu ochii mei, ceea ce am simţit, gustat, pipăit, în ce m-am scufundat, ce s-a lipit de mine, tot ce a fost instinct, regret, extaz, depresie. Este povestea mea. Restul amănuntelor… le las spre harul povestitorilor. Sursă foto: Tumblr Pornim de la două linii paralele… eu eram la capătul uneia şi-mi doream să ajung pe cealaltă. Simplu. Nu chiar atât de simplu, după prima încercare. Recunosc, păcatul pe care l-am comis nu e demn de nicio preţuire sau vreo laudă insistentă, dar ceea ce s-a făcut – făcut rămâne. Am vrut să ajung dincolo, să mi se releve secretul. Dar cu ce preţ! Cu ce preţ am ales această cale… am adus multă suferinţă celor care m-au iubit. Am săvârşit unul dintre cele mai boicotate păcate capitale, dar NU

Ceea ce e vechi se-ntoarce-n mormânt se ascunde printre glasuri de pământ cu care-mi pieptăn oasele prin plimbările către apus. Ce e vechi se-ntoarce-n lumescul primordial ce Unul era făcut şi cu Unul se trăia fiindcă nu existau doi de-un fel ci un singur fel. Ce vechi-mi pare totul şi eu ce nouă-mi sunt Încă mă descopăr înc’ miros a necunoscut şi cel nenăscut va naşte haosul – o nebuloasă trivială a ceva damnat prin definiţie o aglomerare de cuvinte ce se-nşiră într-o poezie. Ce vechi-mi sunt acest’ cuvinte şi ce bătrână-mi pare mâna cu care scriu acum şi acum acum a…cum ? a…cu…m. Sursă foto: Tumblr