"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Cap. 1: Să facem cunoştinţă Am să vă spun o poveste în cuvintele ce urmează… mulţi dintre cei care vor citi se vor întreba dacă totul a fost adevărat sau e pură imaginaţie. Nu sunt aici pentru a da verdicte. Eu doar relatez strict ce mi-a fost dat să văd cu ochii mei, ceea ce am simţit, gustat, pipăit, în ce m-am scufundat, ce s-a lipit de mine, tot ce a fost instinct, regret, extaz, depresie. Este povestea mea. Restul amănuntelor… le las spre harul povestitorilor. Sursă foto: Tumblr Pornim de la două linii paralele… eu eram la capătul uneia şi-mi doream să ajung pe cealaltă. Simplu. Nu chiar atât de simplu, după prima încercare. Recunosc, păcatul pe care l-am comis nu e demn de nicio preţuire sau vreo laudă insistentă, dar ceea ce s-a făcut – făcut rămâne. Am vrut să ajung dincolo, să mi se releve secretul. Dar cu ce preţ! Cu ce preţ am ales această cale… am adus multă suferinţă celor care m-au iubit. Am săvârşit unul dintre cele mai boicotate păcate capitale, dar NU...

Cine sunt eu? Ce reprezint în raport cu lumea? CINE SUNT? Oare vreun om a fost capabil să-şi răspundă singur la această întrebare exasperantă? Şi oricum… dacă într-adevăr a reuşit să se definească, atunci acest om nu e universal, ci un individ într-o vastitate de alte forme de viaţă. Aşadar… cine sunt eu? Cine eşti tu? Cine suntem noi? Generalizând, corpul nostru s-a împrietenit cu raţiunea şi sentimentele şi astfel am devenit Umani. Simplist accentuat… suntem oameni, fiecare având o personalitate, o istorie personală, cunoştinţe din diverse domenii, pasiuni diferite, gusturi diferite, toate acestea însumate făcându-ne să ne simţim unici. Prin şederea ta aici, pe Pământ, dai sens celor care vin în contact cu tine, dar asta nu înseamnă că-ţi găseşti şi tu sensul… În cei 17 ani de existenţă ai mei, pot afirma clar şi răspicat că habar nu am  cine sunt, dar acest fapt nu mă deranjează întotdeauna. De ce? A nu te defini complet îţi dă posibilitatea de a experimenta cu ...

Ai nevoie de curaj să fi răbdător cu tine însuţi, dar şi cu cei din jurul ideii de viaţă cu sens, cei care nu estompează divinitatea şi se lasă cuceriţi de vorbele sfinţilor ademenitoare către erezie într-un final sau… nu. În jurul celor care se hazardează în cuvinte de dragoste pentru a-şi justifica fericirea se creează o aură de simplitate infantile sau… nu. Printre acei care se-aruncă-n beznă pentru a se-nvârti prin haos, găuri negre şi aberante motive pentru perceperea luminii sau… nu. Cu cei care defines destinul prin propriile alegeri; fie că mori, fie că trăieşti fie că cerşeşti, în faţa unui popor inhibat dezumanizat şi dezagregat un sens, oricât de cucernic ar fi el, numai să fie… sau nu. Ai nevoie de timp Cine nu are nevoie de timp? Ai nevoie de timp fiindcă utopia te macină şi-ţi corelează trupul în ceva despotic Ne naştem puri creştem, înfruntând curajoşi fiecare zi apoi ne lamentăm în minimaliza...

M-am blocat într-un Univers alternativ mănânc vise, zbor prin somn şi cred oamenii care-mi declară o iubire necondiţionată. Mi-am blocat organele printr-o crăpătură de stea un fascicul se-apropie de plămânii mei inspir amnezic fotoni de mii de ani-lumină … şi explodez! M-am blocat cu totul cinstit în gaura neagră milenară absoarbe timpul, mă imortalizează judec întunericul ca fiind lumină … şi expir! M-am deblocat printre oameni alienaţi lângă spitale şi morgi îmi fac veacul caut cheia Pandorei, însă speranţa a murit de prea mult timp… M-am deblocat de mine însumi şi-mi alerg trupul fără trup îmi culeg pielea şi dorinţele vanitoase şi oftez… M-am blocat în minunea facerii, iar magia m-a recompus în secunde Diavolul nu mai acceptă niciun pact cu mine; i-am cucerit focul mult prea repede… Credit: Tumblr

Poveştile copilăriei încep întotdeauna cu: “A fost odată ca niciodată…” , după care personajele intră -n acţiune şi se bat cu zmei, cu balauri, căpcăuni pentru a salva un regat, o prinţesă ori chiar pe ei însâşi. Dar cum se numesc acele întâmplări rostite sub stelele de vară de bunicul tău, pe tărâmul unde şi tu, şi el aţi copilărit? Am să vă dau un indiciu… este o POVESTE DE VIAŢĂ ! În primul rând, nu am decât cuvinte de laudă pentru tataie al meu, care s-a zbătut să înfrunte în basmul lui tipicele impedimente ale existenţei umane, în special cea din mediul rural: sărăcia, lipsa educaţiei, inexistenţa unei relaţii apropiate între copil şi părinţi… Ceea ce a reuşit el, cu greu se obţine… s-a ridicat precum Jean Valjean (de nenumărate ori, fără să-şi piardă speranţa), şi-a creat identitatea de Făt-Frumos şi a pornit pe drumul său către glorie finală şi anume, o familie fericită care-l îmbrăţişează la fiecare revedere, dar, cu precădere, materializarea cuvântului “familie” îi adu...

Credit: Tumblr Strada verde din copaci Şi albastră de pe cer Ajunge până pe pământ Şi se colorează în vânt Se-ndoaie peste munţi Şi scuipă venin dintr-un caduceu Se transformă-n cap de leu Caută irişi vorbitori, deloc nepăsători Culege muţenia viselor Împrăştie smerenia clipelor Îi cresc picioare cu roţi Infinită, cât ar fi, nu deţine suficient trai pentru toţi… Oamenii o calcă apăsat mai mereu O scuipă sau se spovedesc pe ritmul unei picături Unii-şi măzgălesc păcatele cele mai negre cu o cretă Şi-ngenunchează pe strada verde, închinând memorii Pe cea albastră nu se mai încumetă nimeni să păşească… E prea sus şi insuficient marcată Te poţi prăbuşi în gol Sau să rămâi gol în profunzime… Unii şi-au asfaltat propria stradă Şi-şi urmează singuri calea Alţii au rămas orbi şi nemişcaţi Şi nu mai calcă nicio stradă Cum e mai bine? Să-ţi alegi o stradă ca-un bulevard, Aglomerată, prăfuită şi îndoctrinată? Sau vrei să capeţi st...

Credit: Tumblr Oboseşte-mă, distruge-mă, ocupă-mi mintea! Ia-mi gândul de la tine prin tine adevărat! Scoate-te din fiinţa mea şi revino nou, curat Cum te vreau scos, să ne jucăm de-a prinsea… Smulge ce ai de smuls din rădăcinile mele Acum ajungi la sursă? E sursa ta, una dintre… scoate-te din priză! Şi reîncarcă sentimentele în ele. Arde-mi filamentul din privire Sparge-mă de suflet şi lasă-mă să mă sting aşa uşor… Aruncă-mă lumii cu o minte limpede Schimbă-mă cu o ea durabilă şi înveleşte-mi cioburile în dor Am să-mi caut altă priză, mă voi lipi la loc Numai nu mă scăpa în foc…

Mă alung din gândurile mele nefaste… Caut alinare printre vaste oraşe, ameţite de scântete infame şi orbi închişi în documente… Crudul incipit mă felicită… E un incipit al vieţii care pică şi se răneşte în trupuri ascunse în sicrie şi destine ingrate, făţarnice doar mie… Caut toamna sufletului într-un trecător; Trece pe la semafor şi simt cum mor Mi se-nchide singur al meu dor După o doză infamă de-amor… Singur am ajuns să purced conturul lumii, Să mă ascund de mine, în alt eu… Singur sunt, singur… 

Credit: Tumblr Trăiesc alături de nori, contemplu lumea de la-nălţime Micismul mi se pare infinit, norii-mi sunt cămin Mă pierd prin albeaţa lor de dimineaţă Şi pictez contururi în nuanţe de albastru, după dorinţa-mi! Mă joc cu zarea; Râd, iar râsul mi se preschimbă-n picături; Gâdil norii cu bagheta magică a fiecărei amintire de copil; Iar ei scutură aburul nervos spre mine Eu mă feresc în salturi şi le zâmbesc Iar în micimea de jos începe ploaia… Cum e să te simţi mic? Deasupra ta să ai un infinit de stelele ce-apun Sau să alergi cu Soarele în spate către orizont? Cred că e haios să te ştii pitic printre cei mai mici; Joaca cu ei nu se sfârşeşte, îţi răspund la nedumeriri cruciale; Mie nu-mi răspunde nimeni… nici nu ştiu a-mi elibera cuvintele din gânduri… Hi-hi! Ce-mi pasă mie?! Am norii mei de pluş, Am cerul meu albastru pur Uneori, se aprind şi luminiţe-n noapte Le văd, albe, sclipitoare Îmi doresc a mă juca cu tot, şi cu ele ...

Credit: Tumblr Trăiesc alături de nori, contemplu lumea de la-nălţime Micismul mi se pare infinit, norii-mi sunt cămin Mă pierd prin albeaţa lor de dimineaţă Şi pictez contururi în nuanţe de albastru, după dorinţa-mi! Mă joc cu zarea; Râd, iar râsul mi se preschimbă-n picături; Gâdil norii cu bagheta magică a fiecărei amintire de copil; Iar ei scutură aburul nervos spre mine Eu mă feresc în salturi şi le zâmbesc Iar în micimea de jos începe ploaia… Cum e să te simţi mic? Deasupra ta să ai un infinit de stelele ce-apun Sau să alergi cu Soarele în spate către orizont? Cred că e haios să te ştii pitic printre cei mai mici; Joaca cu ei nu se sfârşeşte, îţi răspund la nedumeriri cruciale; Mie nu-mi răspunde nimeni… nici nu ştiu a-mi elibera cuvintele din gânduri… Hi-hi! Ce-mi pasă mie?! Am norii mei de pluş, Am cerul meu albastru pur Uneori, se aprind şi luminiţe-n noapte Le văd, albe, sclipitoare Îmi doresc a mă juca cu tot, şi cu ele ...

Eventualitatea de întâmplare a noastră alunecă în abisul speranţelor destrămate şi al viselor spulberate… Praf se alege din noi, praf plin de praf înecăcios, albicios, dens şi mereu mag de suflet greu… Zbuciumul lumii oarbe ne alungă în depărtări Înconjuraţi de voci sparte şi priviri iscoditoare după oameni mari şi-n apariţii,… rari… Toţi ne caută, habar n-au a ne găsi; Ne pierd aiurea, zic că s-au împrăfoşat destul, iar ale noastre suflări calde se aleg la întâmplare… din însăşi viaţa prăfuită de timpul ideilor aruncate. Ce vină avem noi? Ce vină aveţi voi? Cine e de vină totuşi? Nu se vrea nimeni martir? Niciunul n-a ales, ci am fost pure întămplări ale Universului albicios şi de praf, vise moarte nestors…