"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Abia atunci am să percep - când luminile se sting – adevărul Universului, răspunsul omului la deloc simpla întrebare: “Cine sunt?” Abia atunci am să înţeleg - când luminile se-aprind – ce componente are omul, câte suflete sunt pe Pământ şi câte vieţi trăieşte omul? Abia acum voi descifra - când luminile nu mai există – Dihotomizarea omenească dintre trup şi minte dintre simplu şi adevăr dintre sadism şi iluzie dintre lumini aprinse şi stele căzătoare dintre sufletele de-acum şi clipa ce-a fost … dintre noi… şi Univers. Aştept enigma să se desfacă înaintea mea, să calc peste ca pe o mătase sângerie O himeră să-şi deschidă aripile numai mie şi să mă îndemne să zburăm… departe. Prin Universul ireal, de la apus la scufundări să călătorim doar noi prin haosul minimalist Devenim chiar noi un haos Ne aruncăm printre abisurile timpurii. Călătoria s-a sfârşit atunci când luminile se-aprind, iar eu mă întreb serios “Ce est...

Sunt adeptul spaţiilor mici, unde un ou se poate cuibări suficient până creşte pui. Sunt adeptul spaţiilor mari, care pot adăposti şi-un ou gigant, dar nu lasă ura şi dispreţul să pătrundă-n coajă. Sunt adeptul pleoapelor deschise, intensifici visele în realitate şi râzi când haosul tresare. Sunt adeptul paşilor mici, nu te îndepărtezi prea mult de trecut, dar nici-n viitor nu te hazardezi. Sunt adeptul scoicilor mari, îţi devin adăpost atunci când Universul te-nghite şi te cerne plumb peste aripile incolore. Sunt adeptul oamenilor reali, care încă mai au raţiune şi se caută… între ei.

M-am blocat într-un Univers alternativ mănânc vise, zbor prin somn şi cred oamenii care-mi declară o iubire necondiţionată. Mi-am blocat organele printr-o crăpătură de stea un fascicul se-apropie de plămânii mei inspir amnezic fotoni de mii de ani-lumină … şi explodez! M-am blocat cu totul cinstit în gaura neagră milenară absoarbe timpul, mă imortalizează judec întunericul ca fiind lumină … şi expir! M-am deblocat printre oameni alienaţi lângă spitale şi morgi îmi fac veacul caut cheia Pandorei, însă speranţa a murit de prea mult timp… M-am deblocat de mine însumi şi-mi alerg trupul fără trup îmi culeg pielea şi dorinţele vanitoase şi oftez… M-am blocat în minunea facerii, iar magia m-a recompus în secunde Diavolul nu mai acceptă niciun pact cu mine; i-am cucerit focul mult prea repede… Credit: Tumblr

Niciodată n-am văzut cum plouă. Nu am auzit vreodată şipotul. Nici picăturile cum se preling alene. N-am călcat într-o baltă întunecată, nici de noroi nu m-am împroşcat, Mereu voi fi curată ca lacrima… şi-aşa am să rămân. Picătura mea e plecată din Soare, cu destinaţie pe Neptun. Se-nmulţeşte, devine râu, se transformă în ocean… O lacrimă se desprinde şi se scurge pân’ pe lutul originar. Culeg din roua dimineţii, de pe-o frunză de trifoi Pun în palma-mi aspră şi mă gâdilă Agăţ o picătură în buzunar. Când am nevoie de tristeţe, Mângâi dulcea lacrimă şi mi-o asortez La temperament, la zi, la vis. Las să-mi şifoneze obrazul, genele… Îmi imaginez a fi reală şi-o prind în căuşul degetelor, o fac inel. Niciodată n-am plâns în ploaie Nici păcatele nu mi le-am mărturisit Am rămas nebotezată… de mirosul ploii.

Un ac să fiu, Să te străpung până la sânge Să-ţi pătrund fiecare por Şi cu o rană adâncă să te însemnez! Să vezi picătura roşie curgând Să-ţi vibreze la ureche sunetul morţii infime “Pic! PIc! PIC!” Să sugi substanţa Să guşti din mine însetat după vindecare! Să te-nfiori în limba-ţi; scuipi otrava! Doar eu ştiu din ce e făcută rana. Cauţi un bandaj, să te panseze cineva Ai vrea să mă ascunzi… De mine n-ai cum să te vindeci! Ţipătul de agonie am să scot din tine, Faţa de durere am să ţi-o strâmb Nenumărate alte răni roşii vei avea Iar toate din cauza mea…

Dă-mi un motiv pentru care să te uit Şi-ţi voi da zece înapoi, Zicându-ţi că e în zadar: “Eu nu te pot uita!”. Dă-mi un motiv pentru care să te părăsesc definitiv Şi-ţi voi da o sută înapoi, Şoptindu-ţi iubire fără margini: “Eu nu pot pleca!”. Dă-mi un motiv pentru care omorul tău să aparţină conştiinţei mele Şi-ţi voi da o mie înapoi, Plesnind în glas că-ţi voi fi altar: “Eu nu te pot ucede nici de-ar fi să mor!”. Dă-mi un motiv pentru care să nu mai am motive Şi nu-ţi voi da niciunul înapoi, Cu-un sărut de adio te voi lăsa pe buze, “Motiv am fost Cu motive am plecat Câte motive mi-ai lăsat!”…