"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Mă-nchin pentru ştiinţă mă-nchin pentru cultură şi-mi sacrific trupul în numele adevărului. Las trupul să mi se dezvirgineze prin aflarea de atomi care-mi compun eternul şi aerul şi somnul. Mă-nchid într-un spaţiu gol în care nu se scurge timpul zgomotul fotonilor amuţeşte până ce amuţesc şi eu. Sufoc plante artificiale cu care-mi ornez sufletul tern şi şters de secole ca ţărmul de mare. Îmi holbez esenţa la stele şi devin vapori de cuget efemeră, mă extind în orizont degeaba… doar un glas mut de fiară. Sunt curioasă să-mi răspund: “Oare există sens?” şi care este sensul întrebării mele fără sens. Mă leg de tainele incomensurabile şi-mi schinguiesc sufletul de un rug vizibil numai în faţa nonconformismului de a fi… şi atât. A fi şi a crea A crea ceea ce eşti a fi ceea ce creezi a fi… a fi… a fi. Sursă foto: Tumblr

Abia atunci am să percep - când luminile se sting – adevărul Universului, răspunsul omului la deloc simpla întrebare: “Cine sunt?” Abia atunci am să înţeleg - când luminile se-aprind – ce componente are omul, câte suflete sunt pe Pământ şi câte vieţi trăieşte omul? Abia acum voi descifra - când luminile nu mai există – Dihotomizarea omenească dintre trup şi minte dintre simplu şi adevăr dintre sadism şi iluzie dintre lumini aprinse şi stele căzătoare dintre sufletele de-acum şi clipa ce-a fost … dintre noi… şi Univers. Aştept enigma să se desfacă înaintea mea, să calc peste ca pe o mătase sângerie O himeră să-şi deschidă aripile numai mie şi să mă îndemne să zburăm… departe. Prin Universul ireal, de la apus la scufundări să călătorim doar noi prin haosul minimalist Devenim chiar noi un haos Ne aruncăm printre abisurile timpurii. Călătoria s-a sfârşit atunci când luminile se-aprind, iar eu mă întreb serios “Ce est...

Medicament îmi devine raţiunea combate tragicomedia sentimentelor Demonic mă privesc în zările unui verde orizont Negrul se-nconjoară… în cercul interior. N-am tratat cu un leac prea eficient uneori, nici nu-mi alină suferinţele Sadic, abandon ca Prometeu, să mă urc pe tronul Zeilor Ca un mort în ultimele clipe spasmice… Deloc nu funcţionează, de parcă nici n-ar exista îl curentez la neuroni în semn de-ajutor Mă ignoră creierul, demonul se culcă lângă Emoţiile se sparg în mine, făcând lumină… Îmi nefericesc simţurile… le ucid încet o durere spulberă papile, piele, vene, intestine Ce fel de durere? Oare se va termina vreodată?