"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Un ac să fiu, Să te străpung până la sânge Să-ţi pătrund fiecare por Şi cu o rană adâncă să te însemnez! Să vezi picătura roşie curgând Să-ţi vibreze la ureche sunetul morţii infime “Pic! PIc! PIC!” Să sugi substanţa Să guşti din mine însetat după vindecare! Să te-nfiori în limba-ţi; scuipi otrava! Doar eu ştiu din ce e făcută rana. Cauţi un bandaj, să te panseze cineva Ai vrea să mă ascunzi… De mine n-ai cum să te vindeci! Ţipătul de agonie am să scot din tine, Faţa de durere am să ţi-o strâmb Nenumărate alte răni roşii vei avea Iar toate din cauza mea…

Un gust acid mi s-a blocat între buze mă spăl cu zâmbete, clăbuci de râsete, mestec gume de fericire… degeaba! S-a înţepenit! fac gargară cu optimism şi tot nimic ce să mai fac? Cu ce să mai încerc? Mă clătesc cu apă de la robinet, iar gustul îmi îmbracă… Limba-mi zbiară soluţia! Gust din vieţile altora prin apă curgătoare de la robinet, iar ele sunt şi mai amare, murdare, şi mai acide gura mea fiind deschisă, şi-au găsit un loc unde pot vieţui după ce au fost frecate din gingiile depresivilor şi scuipate în mormanul de apă mecanizată… Care-mi este decizia?! Nu mă mai spăl! Prefer să mi se carieze fericirea, decât să-mi curăţ zâmbetul cu boală… ca apoi să nu mai am cu ce zâmbi!

Am poftă să mă arunc în gol câteodată Să-mi reneg definiţia umană Şi totul, care se luptă să fie definit Am poftă să-mi creez o nouă identitate Poate mă voi metamorfoza în gri Cu toate acestea, rememorez curcubeele vitale Şi constat că niciunul nu poate fi gri… Am poftă să-mi mângâi sufletul; să-l învelesc în straturi blânde de-alinare Să-l sărut cu sfială pe o margine nedefinită Ca apoi să-i şoptesc dulce cât e de infinit!... Am poftă să muşc din mine pentru a-mi gusta gândurile Şi să-mi sărez după gust visele… Cineva pofticios aici? Nu-şi doreşte nimeni gustul sufletului să-l afle? … Atunci, rămâne ca eu să mă-nfrupt Din geniul sufletului propriu Şi din aroma iluminării culte… “poftă bună mie!”

Sugem roşu pur din sângele nostru Îi dăm culoare iubirii Măturăm negrul afară din bocetele noastre Modelăm ţipătul durerii Nuanţăm viaţa din noi şi numai noi Naştem aşa emoţii simple Care se-mpresoară în vârtejuri de fiori şi-aduceri aminte Sau care se zbat prin vise şi caută o evadare Conturul cerului se-umple de mâini Cu pensule, creioane, foi şi acuarele agăţate de ele Se-mbulzesc a atinge pământul cel brun, spuma cea albicioasă, soarele cel galben, focul prea portocaliu, Se-mbulzesc în a le măzgăli inapţi pe toate Cu ale lor degete nimicitoare! Până şi viaţa se fereşte de aceşti mici dumnezei, Îşi cunoaşte sensul mai bine decât ei… Culorile ne colorează din alb, gri sau negru; Ne iau transparenţa de pe ochi şi ne-ndrumă Ţinându-ne de mână Ne opresc din colorat cerul, apa sau pământul Şi ne lasă să palpăm prin culori…fiinţa noastră, fiinţa vieţii… Cam astfel ne ungem multicolor şi trăim aşa cum ar trebui… iubind viaţa! 

Sorb din viaţă c-o-nsetată poftă după moarte! Mă vreau din puritatea fricii să (mă) arăt Şi tu poţi avea aceeaşi soartă, ai grijă! Te-nghit cu totul, mă hrănesc din tine dacă trebuie! Adulmec razele de soare la miezul nopţii Luna mă aude, tu însă… nimic; cred că ai asurzit Abia dacă se-ncumetă vreo stea plăpândă să-mi indice O depărtare în zare, undeva aproape Misteriosul cerc solar apune… cine ştie ce va fi mâine?! Poate vreun pătrat sau eczemă de cuvinte de artişti…. Lipesc degetul de-un nor acvatic, Te ascult în fiinţă, îţi vorbesc în nemurire Hălăduiesc prin deşertul apei nesfârşite Ca să-ajung să luminez prin tine. Mă holbez ingrat la frumuseţea unui demon gol De undeva, din flăcări, ars pe suflet şi pe ochi Străluceşti şi tu, mă cauţi şi mă arzi şoptit În sfârşit, te văd mai bine! Zgârii ţipătul unui vechi-născut Te râcăi de pe oase, îţi arunc nemesetecată carnea Doamne!, cum se zbate omul în agonie Doar eu te mai pot salva de m...