"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Aş fi încercat să mă desprind numai şi numai dacă ceea ce mă ţinea nu ar fi fost chiar ce-mi doream să menţin intact în mine. Nu l-am putut regreta… Nu am putut regreta că l-am ţinut, că l-am ţinut de mână când toţi ceilalţi i-au dat drumul. Nu am putut şi nici nu pot să-l dau deoparte. E încă acolo. Mă priveşte cum încerc să mă smulg din cuşca pe care mi-am ridicat-o singură în loc de castel din bare de ţipete şi pereţi bătătoriţi cu palmele atât de mici. E de partea cealaltă. Mă aşteaptă aşa cum şi eu l-am aşteptat să se facă mare. Are o oglindă pe care şi- ţine în dreptul chipului. Doar reflecţia ochilor mă priveşte înapoi. Simt teama. Teama de a fi liber. Teama de a mă simţi necontrolată de propria mea minte dictatorială, acolo… unde este el. Începe să-mi arunce cioburi cu care râcâi ce mi-a mai rămas până la el; râcâi, râcâi, scrijelesc o lacrimă, un nume, râcâi, mă tai la un deget, sângele se prelinge-n praf, râcâi, nu mă doare, r...

Privesc în gol pupilele-mi dispar mă preling spre capăt; Unde e lumina? Aştept pe un peron pustiu un tren ce n-o să vină sunt o stea-n lumină //cu prea mulţi fotoni – mă descompun până nu (mă) mai ştiu.

Întunericul devine lumină străbate visele abandonate ale celui mai cicatrizat suflet fiindcă ştie că acolo se ascunde… ! Liniştea ! Numai cel care a tăcut şi a încetat să mai caute alinarea între azi şi ieri, (secretul stă în prezent) viaţă şi moarte, (moartea e un capitol al vieţii, nu e sfârşitul) gol şi tot, (ce minimalist e acest vers…) arhitectura naturii şi ruinele urbane, (o decadenţă a bunului gust ne cuprinde, ne ucidem valorile) între el şi ceilalţi (ne sufocăm în propria demenţă) Numai el ştie cum trebuie să accepţi

Mă-nchin pentru ştiinţă mă-nchin pentru cultură şi-mi sacrific trupul în numele adevărului. Las trupul să mi se dezvirgineze prin aflarea de atomi care-mi compun eternul şi aerul şi somnul. Mă-nchid într-un spaţiu gol în care nu se scurge timpul zgomotul fotonilor amuţeşte până ce amuţesc şi eu. Sufoc plante artificiale cu care-mi ornez sufletul tern şi şters de secole ca ţărmul de mare. Îmi holbez esenţa la stele şi devin vapori de cuget efemeră, mă extind în orizont degeaba… doar un glas mut de fiară. Sunt curioasă să-mi răspund: “Oare există sens?” şi care este sensul întrebării mele fără sens. Mă leg de tainele incomensurabile şi-mi schinguiesc sufletul de un rug vizibil numai în faţa nonconformismului de a fi… şi atât. A fi şi a crea A crea ceea ce eşti a fi ceea ce creezi a fi… a fi… a fi. Sursă foto: Tumblr

O banalitate anormalizată O banalitate uniformizată astfel se descrie însăşi existenţa ciclu repetitiv între viaţă şi moarte. Omul este chiar amorul dintre cele două extreme despărţite de religii care ne obligă să ne conformăm la ceva absurd: o lege a credinţei… Dincolo de misterul universal şi întrebările retorice, se ascunde inimaginabilul pe care-l modelăm de mii şi mii de ani: FRUMOSUL… Arta pură înglobează frumosul ca şi temă, universalitatea, da banalitatea… oare? M-am săturat de tablouri repetitive înfăţişând imagini umane care nu-şi caută sensul ci, prin staticul lor, devin frumoase. Vreau să regăsesc Frumosul şi-n ziua de azi şi-n amintirea mea şi-n aşteptarea zilei de mâine şi-n curajul de a fi nerăbdător. Smulgi clipele din mâna unui Zeu pentru a ţi le-nşira la gât, pe gene, sub picioare – le-nvinui de o biologică degradare care este numai a ta; timpul doar te măsoară şi-ţi spune cât mai ai până ce ai să ...

Deja mă aflu în întârziere. Nu mai contează faptul că vărs jumătate din ceaşca de cafea pe jos, alerg către liftul care se-nchide sadic în faţa mea. Oftez (fiind puţin frustrată de situaţie) şi mă pregătesc psihic pentru cele cincisprezece etaje care nu mă tentează absolut deloc în aceste momente. Într-un final, cu părul răvăşit şi hainele puţin transpirate, ajung în sala de aşteptare. Recepţionera mă recunoaşte şi-mi face semn să intru imediat în biroul lui. Oftez din nou şi-mi apropii degetele de clanţă, dar nu e nevoie să mai fac nicio mişcare… uşa se deschide din interior. - Unde naiba este Ana? Cu toţii o aşteptăm şi ea… Privirea îi coboară încet către faţa mea umilă… tâmplele-i zvâcnesc puţin şi este surescitat cu totul. - Nici nu vreau să ştiu motivul pentru care ai întârziat. Pofteşte înăuntru. Cu toate că este extrem de agitat, îmi oferă întâietate. Mi-aş dori să am mai mult timp la dispoziţie pentru a-i observa “bârlogul”, dar el îmi indică o mapă de pe canapeaua...

După cum deja ştiţi, am câştigat premiul al III-lea la concursul naţional de poezie de dragoste “George Ţărnea”. Joi am participat la festivitatea de premiere (pentru cei interesanţi, un ziar local a publicat un articol despre această fetivitate/ întrunire a oamenilor de cultură din Râmnicu-Vâlcea, Băbeni şi Craiova) şi am citit pentru prima dată o poezie proprie în faţa unui public (“ Mitologic ”). Toţi cei prezenţi ne-au încurajat, ne-au spus că avem talent, iar faptul că am fost publicaţi în această antologie, faptul că am fost jurizaţi de către d-na Gabriela Gheorghişor, d-l Dragoş Teodorescu şi d-l Gabriel Coşoveanu şi am reuşit să-i impresionăm înseamnă enorm. Nu pot să descriu ce sentimente mi-au învălmăşit sufletul în acele momente: fericire, extaz, alienare într-un sens pozitiv… am atins cerul cu mână şi fundul oceanului cu piciorul. Tot ce pot spune este că onoarea, respectul şi o aură de spiritualitate m-au cuprins atunci, fiind o senzaţie pe care vreau să o repet în vii...

În vis te-am perceput reală, căci în lumea de-afară tu eşti doar o fantasmă cenuşie, tristă, însingurată, dezolată, deziluzionată. În vis te-am mângâiat cu venele prin neuroni, ţi-am săgetat inima îmi curgi; esenţă de iubire întruchipare a tot ce e senzaţie. Numai în vis te pot atinge într-o perfecţiune înglodurată de manifeste stupide ale unei fiinţe solare. Strigi, strigi cerşeşti după o bucată de absolut şi-astfel mă chemi Îţi reglez percepţiile, fiind doar un cerşetor într-o lume a viselor mă pierd prin idei posibile şi le ondulez pe cele inaccesibile le pierd în mine… Dezorientat caut ieşirea din tine ne iubim aiurea, cu capul la picioare, dar tot ne iubim şi-acum… şi-aici… fiindcă tu… - eşti doar un vis -

Datorită ei am început să-mi doresc să fiu mai bună. Va rămâne pentru mine un exemplu de perseverenţă-n căutarea frumosului chiar şi în cele mai mici aspecte ale existenţei umane. Are un temperament ieşit din comun, se bucură precum un copil mic dacă se-ntâlneşte cu o floare ori cu o rază de soare. Exuberantă, mereu în mişcare, mereu aproape de oameni… După atâţia ani, Giulia încă stă la câteva blocuri distanţă de mine. Uneori mai trec prin zona aceasta şi rememorez momentele petrecute împreună… Tocmai când voiam să formez numărul la interfon, cineva iese în viteză şi se opreşte în mijlocul străzii. Nici nu mă deranjez să privesc în aceea direcţie, dar acea persoană mă strigă: - Ana! Ce bine că ai ajuns mai devreme. A apărut o urgenţă, trebuie să merg până la… nu vrei mai bine să-ţi explic în maşină? - Ăă… Sigur. Giulia conduce, iar eu îmi scot carneţelul şi pixul din buzunar pentru a-mi nota răspunsurile ei. - Unde mergem? - Ai să vezi… - Sper că nu s-a întâ...