INTERVIUL- partea a VIII-a: Descătuşarea-

Deja mă aflu în întârziere. Nu mai contează faptul că vărs jumătate din ceaşca de cafea pe jos, alerg către liftul care se-nchide sadic în faţa mea. Oftez (fiind puţin frustrată de situaţie) şi mă pregătesc psihic pentru cele cincisprezece etaje care nu mă tentează absolut deloc în aceste momente.

Într-un final, cu părul răvăşit şi hainele puţin transpirate, ajung în sala de aşteptare. Recepţionera mă recunoaşte şi-mi face semn să intru imediat în biroul lui.

Oftez din nou şi-mi apropii degetele de clanţă, dar nu e nevoie să mai fac nicio mişcare… uşa se deschide din interior.

- Unde naiba este Ana? Cu toţii o aşteptăm şi ea…

Privirea îi coboară încet către faţa mea umilă… tâmplele-i zvâcnesc puţin şi este surescitat cu totul.

- Nici nu vreau să ştiu motivul pentru care ai întârziat. Pofteşte înăuntru.

Cu toate că este extrem de agitat, îmi oferă întâietate. Mi-aş dori să am mai mult timp la dispoziţie pentru a-i observa “bârlogul”, dar el îmi indică o mapă de pe canapeaua din piele şi-mi deschide cealaltă uşă, cea care ne duce direct spre studio.

Luminile mă orbesc la început, zgomotul oamenilor care vorbesc la unison devine exasperant, iar aerul închis începe să mă sufoce. Îmi trebuie câteva minute să mă acodomez, timp în care Eric oferă soluţii la problemele ivite pe ultima sută de metri cu privire la echipamentul de filmare.

- Ana, treci încoace! Aşează-te pe scaun şi pregăteşte-te.

Fac întocmai; vocea lui gravă şi statura impunătoare au evoluat în ultimii ani datorită postului pe care îl ocupă de câteva luni: director de televiziune.

Mă aşez timid şi scot din mapă cele necesare: foi, pixuri, cartonaşe cu indicaţii…

Cameramanul cel mai tânăr îmi zâmbeşte şi mă întreabă dacă am nevoie de ceva… scutur din cap, mai mult din reflex (aş avea nevoie de puţin aer…).

Exact cu câteva secunde înainte să intrăm în emisie, Eric se prăbuşeşte pe scaun vizibil istovit, însă atunci când se dă semnalul, îşi schimbă radical poziţia. Spatele i se arcuieşte mândru, iar trăsăturile serioase ascund nopţile pierdute şi nervii consumaţi.

După ce se realizează un prim-plan cu amândoi, cameramanul tânăr îmi face semn să încep. Doamne, cum mi s-a răcit corpul! Instantaneu, respiraţia mi se opreşte, mă lupt cu mine, mai exact cu emoţiile ce nu le pot stăpâni în situaţii de acest fel… Ochii-mi sunt aţintiţi către cameră, dar nu reacţionez în vreun fel, nu schiţez nicio mişcare. Atunci, Eric intervine cu o glumă şi toată lumea se destinde… încerc să mă adun.

- Domnule Eric, întrebările pe care vi le propun sunt aparent simple, dar vă pot garanta că veţi avea nevoie de ceva timp de gândire pentru a răspunde sincer şi complet.

- Domnişoară Ana, nu mă subestimaţi, vă rog. Am putea să renunţăm la formalităţi, nu este necesar să ne respectăm chiar atât de mult.

Încuviinţez şi răsuflu uşurată… m-am eliberat de emoţii.

- Prima întrebare… în ce crezi?

- Mă aşteptam la o astfel de întrebare din partea ta… Credinţa este un demers vital. O căutare continuă. Trebuie să credem pentru a putea trăi. Toţi avem un simţ al eticii, unde ne lăsăm conduşi de raţiune şi ne lăsăm convinşi că unele lucruri sunt rele şi altele bune, însă… asta e o poveste mai lungă şi nu am să o dezvolt acum.

Face o pauză, iar eu sunt pregătită să-mi continui interviul, dar… o revelaţie se transfigurează pe chipul său.

- Cred că timpul trece prea repede… trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă cât putem şi de momentele petrecute pe această lume. Cred în bunătatea celor din jur şi atunci când aceştia ezită să o arate.

Se face linişte, iar cineva din spate strigă (doar cei din studio îl pot auzi, tehnologia microfoanelor) “Veniţi să-l ascultaţi pe şefu’ cum vorbeşte!”.

Îmi dreg vocea şi nu-mi pot ascunde mirarea provenită de la descoperirea unei filosofii atât de complexă.

- S-a întâmplat ceva? Mi-ai spus să fiu sincer, râde el.

- Într-adevăr… nu pot decât să-ţi admir maturitatea percepţiei asupra vieţii.

- Care este următoarea întrebare pe listă?

- Descrie-mi o pasiune de-a ta.

- Nu cred că avem timp deoarece nu mă pot rezuma doar la una, sunt o persoană pasionată de multe domenii.

- Atunci, măcar poţi să-mi numeşti una?

- Îmi vine în minte drept pasiune… muzica.

Rememorez acele clipe din liceu, când îşi aducea chitara şi se întrecea cu George… amintiri pe care sper că le-a păstrat şi el…

- Cum vezi tu lumea?

Mă priveşte uimit pentru o clipă, de parcă l-am întrebat care este filmul său preferat. Nu reacţionează imediat, în schimb îşi atinge bărbia cu degetele şi-şi închide ochii… sunt curioasă ce-şi imaginează. Oare vede imagini? Persoane? Cuvinte? Amintiri? Din ce e făcută lumea lui (interioară)?

- Lumea pe care vreau să o văd, spune el, în timp ce-şi deschide ochii şi începe să ne privească pe fiecare în parte (noi- cei prezenţi), este o lume în care oamenii nu sunt limitaţi şi pot sparge barierele care-i îngustează la minte; o lume unde oamenii (îşi) depăşesc valorile. Vreau să văd o lume bună, caldă, unde oamenii scapă de inhibiţii şi de timiditate. O lume unde nu ne judecă nimeni după aspect, lucruri materiale şi gusturi. O lume în care există frica de a greşi pentru că acum nu o putem face. Ne este frică să greşim, însă din greşeli înveţi şi descoperi…

Aplauzele se propagă din studio către cei care ne privesc la televizor… Eric roşeşte, dar sunt sigură că este mândru pentru fiecare cuvânt rostit. Se ridică şi-mi face semn să-l urmez înapoi în birou. Cameramanul tânăr îmi strecoară un bileţel în mapă, dar sunt încă anesteziată de curajul lui Eric de a numi defectele omenirii şi de a le critica făţiş înaintea unei audienţe.

În timp ce-nchid uşa pentru a nu fi deranjaţi, el se-ntoarce cu spatele la mine şi-mi oferă posibilitatea de a-l analiza… nu s-a schimbat vizibil, însă cu siguranţă s-a maturizat… au trecut cinci ani de când am terminat liceul…

- Cum ţi s-a părut?

- Ce anume?

- Descătuşarea mea…

- Ştiu ce ai încercat să faci… ştiu de ce eşti aici. Întotdeauna ai fost pasionat de arta cinematografică, însă, deocamdată, acest post îţi oferă şansa de a te apropia de adevărata ta vocaţie.

- Care este?

- Tu să-mi spui…

De data aceasta, mă priveşte. Nu apuc să mai rostesc vreun cuvânt… iese din birou, determinat să facă Acea schimbare, Acea eliberare a sinelui cu scopul de a se regăsi….

Vântul rearanjează ziua respectivă, suflă cu putere pălării, fuste, biciclişti, inclusiv şi biletul care era agăţat de mapa mea. Nu apuc să citesc decât un nume şi un început de frază: “Îţi cunosc…”.  

Nu regret parcursul meu de până acum, oamenii pe care i-am întâlnit, însă ceva mă nelinişteşte… eu nu am apucat să-mi pun întrebări…

Oare eu cum văd lumea?