Ce mai înseamnă în ziua de azi curajul de a fi tu însuţi?

Pe lângă faptul că avem o societate consumeristă ce pare a ne consuma ea pe noi înainte de apuca măcar să schiţăm un gest de autoapărare, fericirea de a fi tu însuţi, lipsit de bagajul imagistic al lucrurilor devoratoare şi în absenţa eternei comparaţii cu exteriorul voalat de prejudecăţi al altora (care niciodată nu corespunde în totalitate cu interioritatea pe care fie încearcă să o modifice, fie încearcă să o ascundă adânc, atât de adânc încât uită că sunt oameni înainte de orice altceva), pare a fi ceva abstract. Cine mai e fericit în ziua de azi? Scriind aceste lucruri, mă întreb constant, iar răspunsul nu e deloc satisfăcător. Îmi doresc vieţile altora să se plieze pe unicitatea mea, îmi doresc aia şi ailaltă fără a vedea că, de fapt, am totul deja în mine, precum o mină de aur în care zace metalul preţios în aşteptarea descoperitorilor. Şi la fel se aplică tuturor, doar că unii aleg voit să devină orbi, iar alţii sunt orbiţi de strălucirea falsă a altora. Revin cu întrebarea – cine mai e cu adevărat fericit în ziua de azi? Cine mai are curajul de a-şi recunoaşte ne-fericirea? Nu mă refer la acele replici de pseudo-depresiv care cerşeşte atenţie fiindcă am învăţat din atâtea cazuri – celebre sau nu – că depresia sau orice altă boală mentală te macină încet pe dinăuntru, lăsând o carcasă care se pliază pe atitudinea societăţii grăbite să prindă şi următorul minut la intensitate maximă, o societate mai grăbită să alerge prin conversaţii decât să stea să asculte ce înseamnă fericirea/nefericirea pentru celălalt. Mă refer la nefericirea reală, recunoscută ca atare şi încercarea de combatere a unei stări normale prin mijloace normale. Fiindcă ceea ce se omite atunci când lumea vorbeşte despre nefericire ca o stare profundă de depresie (deşi nu este) constă în admiterea unui răgaz de a trece şi prin aceste stări ca prin oricare altele. Experienţa nefericirii nu ne face mai plăcută fericirea?

Revenind la subiect… fericirea de a fi tu însuţi înseamnă mai multe lucruri. Înseamnă autenticitate, recunoaştere a principiilor, a elementului tău (după cum spune Sir Ken Robinson), înseamnă tot ceea ce trebuie să facă un om pentru a ajunge la desăvârşirea de sine. Dar cum ajungi acolo, aici se află problema. Încerci să ajungi la tine imitându-i pe alţi, pornind de la premisa că acei Alţii sunt fericiţi şi deţin reţeta fericirii tale. Complet greşit. Esenţialul în căutarea oricărui lucru nu este calea pe care au urmat-o alţii, ci calea pe care ţi-o construieşti chiar tu. Mi-a luat 19 ani să învăţ că dacă încerci să fiu ca altcineva, dacă încerc să mă pliez pe modelul existenţial al altei persoane (care mai mult ca sigur nu e conştientă în totalitate de sinele expus aşa cum sunt conştienţi cei care-l privesc), atunci mă îndepărtez iremediabil de la propria mea metodă de a fi. Şi ce poate fi mai incitant decât să descoperi şi să descrii eventual cum vezi tu lumea ca pe un întreg ce te conţine şi pe tine, oferindu-ţi libertatea de a alege aproape în fiecare moment cine vei fi.

A fi tu însuţi înseamnă a fi şi nefericit, la fel cum îţi doreşti să depăşeşti această stare pentru a ajunge la fericire. Curajul de a recunoaşte cele două extreme ca fiind integrate în fiinţa ta înseamnă răsturnărea de viziune cu privire la cine eşti şi cine poţi deveni. Nefericirea, la fel ca şi fericirea, te conturează într-un context universal în care omul descoperă prin erori şi întrebări neelucidate, dar digerate într-o singurătatea deplină, acestea se preschimbă în moduri de a fi şi raportarea personală la lume. Fără a încerca, nu poţi nici reuşi, nici  eşua. Iar eu cred că despre asta este viaţa.

Fericirea/nefericirea, pe lângă faptul că sunt doar pure stări mentale care provin din frustrări latente, sunt şi concepte cu care omul lucrează pentru a-şi defini poziţia într-o societate dezrădăcinată. Pentru că individualul reflectă generalul, iar generalul e compus din indivizi. Iar un individ care se luptă constant cu redobândirea unor repere valide într-o comunitate zdruncinată de noi şi noi probleme care necesită un grad din ce în ce mai rapid de adaptare, ei bine, acest individ reflectă la nivel micro dilemele ancestrale. Soluţia pentru acest individ – ca să evite noi frustrări – este să afunde în sine şi să iasă de acolo schimbat. Oamenii care nu se schimbă, ci doar îşi accentuează şi mai profund stările de angoasă disperată de dinainte sunt condamnaţi să vadă, dar să nu înţeleagă ceea ce văd. Mă aflu printre ei.

Scriu acest articol deoarece simt că numai scriind am o oarecare coerenţă, deşi atunci când recitesc, aceasta se pierde în dorinţa de a mai adăuga încă şi pe tot, cizelând, dar repetând aceeaşi disperare – nu pot ajunge la sine. Sinele e blocat pe undeva, s-a rătăcit în momentul în care i-am zis că e cazul să se maturizeze, că mai are puţin şi trebuie să fie un adult independent şi serios… iar asta mi-a adus seriose nefericiri. Mai scriu acest articol în speranţa că poate şi altcineva se regăseşte (măcar într-o propoziţie, oricât ar fi ea de clişeică) în vâltoarea hormo-existento-autocritico-depresivo de a fi.

Închei prin câteva recomandări de lectură/vizionat:

• Cărţile lui Sir Ken Robinson, dar şi discursurile lui de la Ted
• The School of Life
• Anna Akana
• Cărţile lui Erich Fromm

Sursa: Pinterest