"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Pe lângă faptul că avem o societate consumeristă ce pare a ne consuma ea pe noi înainte de apuca măcar să schiţăm un gest de autoapărare, fericirea de a fi tu însuţi, lipsit de bagajul imagistic al lucrurilor devoratoare şi în absenţa eternei comparaţii cu exteriorul voalat de prejudecăţi al altora (care niciodată nu corespunde în totalitate cu interioritatea pe care fie încearcă să o modifice, fie încearcă să o ascundă adânc, atât de adânc încât uită că sunt oameni înainte de orice altceva), pare a fi ceva abstract. Cine mai e fericit în ziua de azi? Scriind aceste lucruri, mă întreb constant, iar răspunsul nu e deloc satisfăcător. Îmi doresc vieţile altora să se plieze pe unicitatea mea, îmi doresc aia şi ailaltă fără a vedea că, de fapt, am totul deja în mine, precum o mină de aur în care zace metalul preţios în aşteptarea descoperitorilor. Şi la fel se aplică tuturor, doar că unii aleg voit să devină orbi, iar alţii sunt orbiţi de strălucirea falsă a altora. Revin cu întrebarea ...

De multe ori mi se întâmplă să mă întreb de ce aleg singurătatea în detrimentul companiei altora. Am citit câteva cărţi pe tema introvertitului care trebuie să-şi accepte trăsăturile ca prin ele să-şi atingă potenţialul maxim de creativitate ascuns în sine sau pe alte teme conexe – introspecţia ca un factor important în dezvoltarea personală, solitudinea, retragerea timpurie din explozia temporală necontrolabilă într-o eră a tehnologiei abundente şi multe altele. Dar diferenţa dintre a fi solidar cu natura (fie ea şi umană) şi a fi solitar complet constă în recunoaşterea neputinţei minţii umane de a empatiza categoric cu inima umanităţii. Ne înstrăinăm nu fiindcă ne dorim suferinţă, ci pentru suntem programaţi genetic să suferim. Ne zbatem între ce avem şi ceea ce ne dorim, rupându-ne lacrimi şi o profundă disperare în necunoştinţă de cauză. Evoluţia spre care ar trebui să tindem se tranformă într-o formă patologică de comparatism extrem în care nu mai putem distinge clar cine sunt, c...

Să ne imaginăm o conversaţie  în care eu zic „da” şi tu zici „nu”: oare cât de repede nu ne-am înţelege? Clişeul dur nu pare să dezlege credulitatea noastră în misterul fiinţei care ştie să vorbească fără a spune, de fapt, nimic. Încep eu conversaţia, tot eu o termin – ca într-un monolg tragic antic în care un zeu indignat de curajul meu va veni să mă cenzureze. Îmi adun dinţii şi-i pun la tine în gură –  poate aşa limbile noastre se vor apropia mai uşor de înţelesul lor. Te învăţ să silabiseşti ca mine şi numărăm pe degetele de la picioare de câte ori ne-am înţeles cum trebuie. Zero. Zero. Zero. Zero şi jumătate. Minus unu. Zero.  Repetiţia se înfige în coaja creierului şi eliberează sensul sub formă de spori. Eu cred, tu crezi, noi credem –  e suficient. De ce continui să mă mai întrebi ce cred, nu e evident? Da, nu, da, nu, da, da, da… Mişcarea există deja, Eu am să brevetez manifestul „nunu” cu un pic de suprarealism postmodernist. ...

Aş fi încercat să mă desprind numai şi numai dacă ceea ce mă ţinea nu ar fi fost chiar ce-mi doream să menţin intact în mine. Nu l-am putut regreta… Nu am putut regreta că l-am ţinut, că l-am ţinut de mână când toţi ceilalţi i-au dat drumul. Nu am putut şi nici nu pot să-l dau deoparte. E încă acolo. Mă priveşte cum încerc să mă smulg din cuşca pe care mi-am ridicat-o singură în loc de castel din bare de ţipete şi pereţi bătătoriţi cu palmele atât de mici. E de partea cealaltă. Mă aşteaptă aşa cum şi eu l-am aşteptat să se facă mare. Are o oglindă pe care şi- ţine în dreptul chipului. Doar reflecţia ochilor mă priveşte înapoi. Simt teama. Teama de a fi liber. Teama de a mă simţi necontrolată de propria mea minte dictatorială, acolo… unde este el. Începe să-mi arunce cioburi cu care râcâi ce mi-a mai rămas până la el; râcâi, râcâi, scrijelesc o lacrimă, un nume, râcâi, mă tai la un deget, sângele se prelinge-n praf, râcâi, nu mă doare, r...

Tăcere. Uneori, devine din ce în ce mai bine să uiţi că ai trăit atâtea zile. Senzaţia de nou-născut îţi atârnă pe piele când te trezeşti. Zâmbeşti fiindcă nu ai nimic de care să-ţi pară rău. Nu vrei să-ţi aduci aminte. Tăcerea. Uneori, sunt curioasă cum ar fi să mă nasc din nou, alteori, nici nu mai vreau să deschid ochii dimineaţa. Aş vrea o călăuză ca în filmul lui Tarkovsky, iar eu să visez că dorm pe-o iarbă umedă şi moale ca-n pântecele mamei mele. Tăcerea tace. Uneori, aş vrea să tacă omenirea şi să-şi asculte respiraţia, să vadă cât e de bolnavă. Uneori, aş vrea să nu mai existe linişte ca să nu mai pot gândi fiindcă orice idee se naşte în minte mă îndepărtează de copilul din mine. Foto: Cheia, iulie 2018 © 

Era odată un copil. Îi plăcea să se joace pe întuneric. Azi-noapte, pipăia noaptea în căutarea ultimei piese dintr-un puzzle, dar tot ce găsea erau indicii goale ce-l purtau spre ceva indefinit. S-a speriat, a răsuflat indignat, a continuat să alerge în cerc până ce tălpile i-au prins aripi şi au aprins un foc în jurul lui. Degeaba încearcă acum să dezlege piesele de fum… e în zadar să încerci să mai evadezi din Tartar. Dincolo, l-a întrebat pe Zeul Suprem de ce nu l-a lăsat să termine când mai avea atât de puţin (iar el se credea atât de fericit), iar Zeul îi răspunde că orice creator trebuie să se odihnească. „Timpul există împotriva ta. Cine îl poate controla depăşeşte infinitul  cu eternitatea. Ţin minte cum cineva m-a oprit şi pe mine la un moment dat din a completa contemplarea lumii-templu ce tocmai o conturasem; nu am mai avut timp să le spun secretul, şi l-au luat singuri şi apoi au dat vina pe mine că nu i-am făcut fericiţi.” „Dar de ce mă iei acum, ...

Capitolul II: Dincolo de marea agitată se ascunde deşertul… Aştept de cel puţin o jumătate de oră în această cafenea-restaurant atât de ştearsă, cu un aer stătut pe care nu mi-l pot explica – nu există niciun client în afară de mine şi totuşi simt că mă sufoc.  Micile galaxii formate de laptele turnat în cana de cafea îmi fac privirea să alunece spre introspecţie. Singura pată de culoare sunt beculeţele roşii care pâlpâie agasant în jurul tejghelei. Muzica e absentă şi ea, doar doi chelneri fac glume undeva prin spate. Nu ştiu de ce Angie a propus să ne întâlnim tocmai aici, dar sper să apară cât mai repede cu toată exuberanţa ei pentru a mă scoate din starea mea de lup rănit.  Gândul îmi zboară spre ea, cea de acum câteva zile. M-a privit în timp ce strivea chiştocul sub talpa ei. Mi-a zâmbit (şi nu doar cu colţurile gurii, ci cu încreţituri în jurul ochilor, ceea ce face totul să fie autentic) şi s-a aşezat lângă mine cu o naturaleţe care m-a frapat. “Respiră. Un...

Capitolul I : Ard cerurile Nu întunericul te deranjează, ci liniştea care se ascunde în el. O linişte care nu prevesteşte decât dezastru. O noapte nedormită (nu aş spune pierdută fiindcă ea există – în tine), coşmaruri îmbibate de realitate, gândurile crude care-ţi fac trupul să se zvârcolească, înţepăturile constante ale durerii care se vrea în centrul atenţiei, urlete stinse în perne – toate se petrec într-o liniştă mormântală. Nu vrei să te audă vecinii, mama, bunicii, nu vrei să te auzi nici tu. Aici ne asemănăm.  De ce ai vrea să-i dai glas durerii?  Te sperii de propria ta voce fiindcă ea e singura care poate trezi din inerţie scurgerea nopţii. Luna începe să tremure. Cerul se transformă într-un ocean, iar tu arunci cu o piatră (ultima suflare) în cel mai adânc loc cu putinţă, crezând orbeşte că te vei salva printr-o minune. Dar tu ştii deja ce ai de făcut… a devenit o rutină a sufletului tău damnat. Ai nevoie de abandonul în propria mizerie, ai nevoie să te afunzi ...

Eşti şi râul din care vin şi răul spre care tind. Stelele coboară de pe cer în joc de iele, iar cântul ce se-aude incantat de mii de voci e doar Kant reinvocat de frumuseţea însăşi. Obiectul cugetării mele trebuie privit prin obiectiv trebuie curăţat pe obiectiv de orice formă de gunoi care ar putea obtura  obiecţia. (Dacă v-aş spune că mint… m-aţi crede? Dacă v-aş spune că am un secret atunci când scriu poezie… aţi vrea să-l aflaţi? Dacă v-aş spune că nici măcar eu nu ştiu care e secretul… m-aţi ajuta? Dacă v-aş spune că mă joc cu voi… aţi mai citi? Dar nu uitaţi că eu mint, iar voi căutaţi printre rânduri adevărul.) Nu-mi mai este frică  nici de răul din care vin  şi nici de râul spre care tind, toate-s trecere şi totul e neclar, dar măcar… îmi mai rămâne să iubesc  soarele cu apa vorbele cu lopata nebunia cu săgeata Am să iubesc totul până ce stelele mi se vor topi-n sânge, iar ielele mă vor purta  cu ele… departe. Foto...

Coborând scara în spirală am crezut că voi ajunge la tine, dar se pare că mă învârt fără oprire în jurul axei proprii. Nu pot ieşi din mişcarea mea fiindcă ar însemna să nu mai fiu decât alt-cineva care coboară, dar nu Eu. Oare a reuşit cineva să se întoarcă? A văzut cineva ce ascunzi acolo, jos şi s-a speriat atât de tare încât duhul i-a zburat liber înapoi la mine? Nu ştiu ce e mai dureros pentru o fiinţă care caută certitudini: faptul că nu ştiu care-mi este întrebarea sau faptul că nu ştiu cine eşti acum, dar ştiu ce vei fi dacă nu voi reuşi să cobor … Arhiva personală - Vama Veche, 2017 ©

     Voi începe prin a defini acest text ca fiind ceea ce nu este: o înşiruire banală de lecţii de viaţă născute din cele mai claustrante constrângeri pe care o tânără de 19 ani le poate simţi pe o perioadă îndelungată de timp. Nu am pregătirea necesară să vă ofer soluţii dacă vă confruntaţi cu stări dilematice similare, nu sunt nici psiholog, nici vreun antrenor personal abil, ci sunt o fată care a citit prea mult, o fată care se pierde uşor pe sine, un copil care de cele mai multe ori refuză să intre în lumea celor mari. Din păcate pentru mine, timpul nu stă. Panta rhei. Eu nu-mi pot aduce decât aminte cine am fost şi tot ce mi-a mai rămas palpabil şi cu un vag sens este arta pe care o nasc din prea plinul durerii mele interioare sau din prea fericirea ce nu mi se întâmplă atât de des.       Următoarele cuvinte pe care le veţi citi sunt reale. Îmi ard viscerele până la epuizare şi insomnii, mă furnică impulsuri creatoare de nestăvilit, iar ceea ce...

Cap. 5: Ciclicitatea unui fatum Printre pleoapele strivite de leşin mijesc privirea şi încerc să detectez ceva familiar în această nebuloasă care mă apasă. Nimic nu se mai leagă de nimic. Ea. Frig. Eu. Forţat. Planeta lor. Pulbere. Simbioaza dintre teamă şi oniric se prelinge vertiginos dinspre simţuri înspre conştiinţă. Aş vrea ca cineva să vorbească cu mine. Aş vrea ca cineva să-mi slăbească legăturile cu care sunt ţinţuit de un scaun pe care nici cu cea mai stoică concentrare nu-l pot încălzi. Ca şi cum… ca şi cum focul meu interior s-a erodat. Oare aşa te simţi când eşti înşelat în aşteptări? Sau când te resemnezi? - Pascal. Pascal! Trezeşte-te! - … - PASCAL! - Ce? - E timpul. Sunt adus la ea, dar încă nu pot fi lucid mai mult de treizeci de secunde. Întregul meu corp urlă, dar nu mai am forţa necesară pentru a-l extrage din acest coşmar.  O privesc apatic, cu indiferenţă aş putea spune. Cum stă cu rochia ei albă pe acel tron transparent, atât de impunăto...