Artistul din umbră (2)

Capitolul II: Dincolo de marea agitată se ascunde deşertul…

Aştept de cel puţin o jumătate de oră în această cafenea-restaurant atât de ştearsă, cu un aer stătut pe care nu mi-l pot explica – nu există niciun client în afară de mine şi totuşi simt că mă sufoc.  Micile galaxii formate de laptele turnat în cana de cafea îmi fac privirea să alunece spre introspecţie. Singura pată de culoare sunt beculeţele roşii care pâlpâie agasant în jurul tejghelei. Muzica e absentă şi ea, doar doi chelneri fac glume undeva prin spate. Nu ştiu de ce Angie a propus să ne întâlnim tocmai aici, dar sper să apară cât mai repede cu toată exuberanţa ei pentru a mă scoate din starea mea de lup rănit. 

Gândul îmi zboară spre ea, cea de acum câteva zile. M-a privit în timp ce strivea chiştocul sub talpa ei. Mi-a zâmbit (şi nu doar cu colţurile gurii, ci cu încreţituri în jurul ochilor, ceea ce face totul să fie autentic) şi s-a aşezat lângă mine cu o naturaleţe care m-a frapat. “Respiră. Unu. Doi. UNU. DOI.” Lipsit de coordonare corp-minte, nu am reacţionat. Înăuntru se ducea un adevărat război pe două fronturi, dar în exterior arătam impasibil, demn şi total stăpân pe situaţie. Aş fi putut să-i zic orice, dar tot ce aveam în cap era: “Unu. Doi.” Respiram sacadat pe gură, dar fără zgomot de hiperventilaţie. Ea îşi ţinea capul plecat şi surâdea. Mi-a ajuns o secundă ca să-i conectez pistruii în constelaţii, mi-a ajuns o clipă scurtă ca mirosul pielii ei albe să-mi perforeze nările (ca o spumă a laptelui proaspăt fiert), o miime de secundă ca un fir de păr roşcat să-mi atingă-n treacăt umărul. Minunea s-a risipit când autobuzul şi-a făcut apariţia în staţie. Complet nemişcat. Numărătoare s-a oprit. 

Angie şi-a făcut apariţia după cum mă aşteptam. Cu braţele în aer, gura larg deschisă de parcă lumea întreagă ar putea fi rostită de buzele ei, cu o sclipire asemenătoare cu senzaţia de fericire pe care nu am mai experimentat-o de mult, mult timp. Noua ei tunsoare pixie, vopsită blond deschis şi cu tricoul ei preferat RHCP scot în evidenţă cât de mult nu semănăm. Brăţări metalice, cercei încolăciţi pe ambele urechi, tatuajul de pe ceafă, bocanci lucioşi, o paradă punk-metal a uneia dintre cele mai muzicofile persoane pe care o cunosc. Nu semănăm nici prin atitudine… 

- Angus! Ce dor mi-a fost de tine!

S-a lipit instant, sufocându-mă cu o dragoste nesecată căreia eu nu i-am găsit încă izvorul. Nu mă deranjează felul ei de-a fi, se spune că opusele se atrag, iar eu nu am găsit altă persoană cu care să empatizez atât de uşor, chiar dacă tind să nu vorbesc atât de mult despre mine. Adevărul e că nici nu m-am străduit. M-am obişnuit cu Angie şi cu felul ei de a (mă) citi dincolo de absenţa mea aproape involuntară.

- Ce faci? Cum eşti?

A ocupat locul din faţa mea cu o lejeritate exersată, dar care voia să te convingă că nu se teme de nimic fiindcă acest nimic nu o poate ataca în vreun fel. Cu coada ochiului, am surprins cum cei doi chelneri îşi dădeau coate unul altuia, într-o încercare de convingere cine să-i aducă meniul. 

- Sper că nu aştepţi de mult timp… a trebuit să mă văd cu Jared. Avea nevoie de puţină… consolare. Amândoi am avut o zi grea, a chicotit ea.

- Ştii prea bine că nu mă interesează ce se petrece între voi doi. Totuşi, trebuia să ţii cont că te vezi cu fratele tău. Fratele tău geamăn. Noi avem o conexiune specială, simţim anumite lucruri fără să le spunem.

Ironic… eu mă gândeam la o întâlnire de 30 de secunde, iar Angie avuse o partidă de sex (nu cu mult mai lungă, mă îndoiesc de abilităţile lui Jared).

- Şi atunci cum se face că eu nu simt aproape nimic de la tine. Nici măcar nu mă suni.

- Asta pentru că sunt ocupat.

- Ocupat cu ce, mă rog? Te-ai angajat şi eu nu ştiu?

- Nu încă. Sunt în perioada de creaţie. Vreau să-mi deschid o galerie.

- Deci nu ai renunţat la pictură pentru ceva mai concret, mai “adult”?

- O, haide, Gee! Iarăşi avem aceeaşi discuţie?! Nici nu ai ajuns bine şi deja ai început să mă cicăleşti. E foarte concret şi ceea ce fac eu. Poţi atinge pânza, să ştii.

- Da, dar asta nu-ţi aduce bani. Bani sunt ceva concret.

- Lasă-mă să ghicesc, Jared te-a influenţat cu toată economia pe care le-o bagă pe gât profesorii la facultate, nu? Ce s-a întâmplat cu spiritul libertin din tine? Unde e fata care voia să călătorească până la capătul lumii?

- E încă acolo. Doar că mi-am dat seama că am nevoie de bani ca să fac tot ce mi-am propus.

Avea o voce resemnată, de parcă ar fi capitulat.

- Uite, ce zici să mâncăm şi apoi să discutăm despre ceea ce voiai. Spuneai ceva de mama.

- Da, îi e dor de tine şi mereu mă întreabă când mai treci pe-acolo.

- Curând…

- Uneori nu te înţeleg, îţi jur… nu ştiu ce e în capul ăla al tău. E şi mama ta, Angus. Nu ai mai văzut-o de când ai plecat de-acasă.

- Câte luni au trecut?

- Ani, Angus. Ani. Au trecut cinci ani.

Tăcerea dintre noi a fost întreruptă doar de mişcările mecanice ale tacâmurilor zgâriind imitaţia de porţelan. Mai devreme sau mai târziu, tot am fi reluat conversaţia, dar nu eram încântat deloc să vorbim despre orice ar fi însemnat acasă. Pentru mine, “acasă” nu mai există. Am plecat când aveam 18 ani, mi-am luat lumea-n cap, cum se zice. De fapt, mi-am luat familia de pe cap, o familie care nu a fost niciodată a mea. Doar Angie. Ea m-a adus de câte ori a putut înapoi în realitate, a crezut că mai am o şansă. Dacă mă analizez cu atenţie, ea a fost cea care m-a descoperit din punct de vedere artistic. “Frăţioare, tu ai talent!” N-am să-i uit figura atunci când mi-a ridicat primul tablou şi l-a privit de aproape, posibil pentru că a fost ultimul meu moment de fericire autentică.

- Ce mai face unchiul Fred? 

- Rău… l-au internat de curând într-un azil. Nu-şi mai poate mişca mâinile, delirează.

- Urăsc această degradare la care suntem supuşi. Unchiul Fred a fost un domn respectabil de care nimeni nu-şi mai aduce aminte acum. Nu merită aşa ceva…

- Nimeni nu merită, Angus, dar trebuie să ne conformăm.

- Asta faci tu acum? Te conformezi?

- Nu ştiu ce este cu tot acest sarcasm al tău, dar să ştii că eu nu sunt duşmanul tău. Dacă te deranjează ceva, ai putea articula şi tu ca un om normal.

- Ce e normalitatea, draga mea? 

- Of, uneori eşti atât de agasant…

- Nu-mi poţi răspunde, înseamnă că ea nu există. Sau există, dar nu are reguli. Aşa că… “trăind în cercul vostru strâmt/ norocul vă petrece/ ci eu în lumea mea mă simt/ nemuritor şi rece.”

O privire perplexă. Un surâs dureros. 

- Ar trebui să-l vizitezi pe unchiul Fred. Mereu vorbeşte de tine. Încă îşi aduce aminte de perioada când desenai orice vedeai.

- Poate am să-l vizitez, dar asta nu înseamnă că vreau să trec şi pe-acasă. Nu mă mai leagă nimic de ceea ce e acolo. Nu vreau să-mi aduc aminte… nu suport.

- Nici măcar de propria mamă?

- Gee… am mai avut discuţia asta…

- Da, am mai avut-o, dar nu am înţeles de când ai devenit atât de… atât de…

- Rece, distant, tăcut, singuratic. Nebun?

- Atât de egoist. 

Ne-am fixat pentru câteva secunde. 

- Egoist… încă un cuvânt pe listă. Egoist…hmm...

- Nu mai face pe deşteptul şi încearcă să vezi şi din perspectiva celuilalt, Angus. Nu eşti singurul care a trecut prin asta. Şi eu am fost acolo când tata avea crizele lui şi nu mai era raţional. Şi eu am fost acolo când a plecat de-acasă fără să privească măcar o dată spre copii lui.  Nu ai fost singur. Am trecut amândoi prin acelaşi calvar, dar asta nu ne dă dreptul să abandonăm persoanele care ne iubesc. Pentru numele lui Dumnezeu, crezi că mama şi-a dorit aşa ceva pentru noi?!

- Nu ştiu ce şi-a dorit mama, dar eu nu vreau să mă întorc acolo. 

- Uneori îmi vine să te azvârl cu totul într-o baie de foc. Poate dacă te-ai arde puţin, ţi s-ar trezi şi sufletul ăla rece şi egoist înapoi la viaţă.

- Unde pleci?

S-a ridicat brusc. Dacă ar fi putut, privirea ei m-ar fi decapitat.

- Sună-mă când vei fi în stare să asculţi şi să înţelegi ceea ce spune şi sora ta. Mai repet încă o dată: nu eşti singur, Angus. Ai o familie care a suferit alături de tine. Cu toţii îţi vrem binele, dar noi nu ştim ce naiba vrei tu dacă nu comunici cu noi. Eu una m-am săturat. Până nu vei accepta ce s-a întâmplat, nu ne vom putea înţelege. Trebuie să încetezi să mai trăieşti cu stigmatul ăsta nenorocit şi să-ţi iei viaţa-n propriile mâini.

Nu am mai apucat să scot niciun cuvânt. Prezenţa ei s-a risipit pe stradă, dar ceea ce a rostit mi s-a înfipt adânc, lângă celelalte discuţii (care se terminau aproximativ în aceeaşi notă dramatică). Aud, Angie, aud şi înţeleg, dar voinţa mea nu mă ascultă. Aud. Respir. Unu. Doi.

Singura fericire pe care o am e atunci când aprind lumina şi pipăi pânza goală, care mă aşteaptă ca o fecioară lipsită de pudoare printre voaluri de mătase albă să o descopăr, centimetru cu centimetru. Tabloul ce urmează să ia naştere se află deja acolo, eu doar îndepărtez stratul de alb şi las la vedere ceva ce deja există. Pictez ca să (mă) eliberez. Ura se transformă într-o formă de iubire. Lupta e continuă. 

Atunci când fac doi paşi în spate şi privesc rezultatul final, câştig pentru câteva minute o contemplare. În restul timpului – pierd în faţa tabloului static fiindcă el şi-a încheiat procesul de creaţie. Va rămâne în acest stadiu. Eu continui să mă îndrept spre incertitudinea destinului… salvarea nu vine din pictură. Evoluez constant, mă diminuez cu fiecare tablou finisat, rup bucăţi din mine ca să completez opera şi, într-un final, nu gust decât golul. Un proces repetitiv ce mă auto-distruge. Sunt condamnat să mă învârt speriat în propria minte, anesteziat. Nu-mi rămân decât simţurile în stare de alertă. Respir. Unu. Mă aud cum respir. Doi. Văd cum mi se umflă pieptul. Trei. Gust aerul şi-l arunc pe pânză. Patru. Mână mea aprinde ţigara. Cinci. Sting lumina şi privesc absent pe fereastră. Şase. Ea trece pe sub geamul meu. Ridică privirea. Unu. Unu. … .

Foto: Balcic, 2017©

(Vezi capitolul I)