Cine fuge de cine? Neo-barbarul vs. postmodernul

Pornind de la ideea lui Octavian Paler legată de neo-barbarism, trebuie să îmi exprim părerea într-un mod public şi deloc ofensiv în legătură cu societatea în care trăiesc. Valorile se pierd deoarece nu mai investim în ele… şi de ce am investi în cultură când e mai uşor de manipulat o naţiune fără capacitatea de a discerne raţional? Am născut din noi, din această presupusă (post)modernitate, opusul a ceea ce voiam să fim: ideali, perfecţi, de neînvins. Am lăsat să crească în noi acest neo-barbar care, odată născut, nu a mai putut fi controlat nici măcar de propria şi involuntara sa mamă. Fugim de noi, dând vina pe alţii, când de fapt tot noi suntem vinovaţi pentru tot ce se întâmplă. Mă pot arăta cu degetul – sunt doar o voce (şi uneori nici atât) în umbra unei societăţi defragmentate şi individualiste. Nu aş spune că ne confruntăm cu un narcisism ce ne-ar putea înghiţi într-o clipită în vârtejul iluziilor autenticităţii fiindcă, apelez din nou la Paler, Narcis a fost doar un exponent al destinului, al predestinării fatale de la care nu se putea sustrage; Narcis a fost un nefericit, iar noi am preluat nefericirea lui şi am transformat-o în vanitate şi excesul iubirii de sine, două lucruri care „nu ar trebui” să existe într-o lume a „selfie-ului”. Am arătat cu degetul înspre el ca să ne ascundem păcatele noastre, când ceea ce trebuia să facem de fapt era să uităm de oglindă şi să ne căutăm reflecţia  în acţiunile noastre. 

Nici nu ştiu ce vreau să demonstrez scriind aceste rânduri, poate doar încerc să-mi satisfac şi eu un ego zdruncinat de lipsa reperelor. Poate doar caut să-mi creez o voce care să răsune peste ani prin simplul fapt că am ales să observ cu un ochi critic şi cu celălalt cinic, timpul care se scurge pe lângă mine şi prin mine, găurindu-mi aspiraţiile până la epuizarea materialului brut. Când eram copil nu-mi doream să schimb lumea, aşa că nu făceam nimic altceva decât să visez şi să mă joc. Acum, când sunt un copil mai mare, îmi doresc să fac atât de multe lucruri, încât uit să mai visez sau să mă mai joc, dar nici nu reuşesc să fac ceva concret. Scriind la fel cum Narcis nu s-a mai putut dezlipi de chipul lui – îmi caut sensul în timp ce îmi creez unul. Citesc. Îmi pun întrebări, deşi cel mai uşor e să taci (aşa îţi spune norma, aşa trebuie să faci). Acum nu mai vreau să tac, ci vreau să arăt cum văd eu lumea în care trăiesc, o lume condusă de neo-barbarii rupţi din noi, dar nu şi de noi. 

Dificultatea de a recupera integritatea şi genialitatea oamenilor secolelor trecute provine din faptul că informaţia ne parvine nouă mult mai uşor, ceea ce în loc să ne faciliteze drumul către absolut, ni-l închide dintr-un cumul aproape imposibil de controlat. Interesul pentru informaţia de calitate a scăzut, la fel cum a scăzut şi timpul liber al oamenilor din secolul vitezei. Un timp liber înlocuit de confort poate avea şi dezavantaje, iar unul dintre ele este tocmai această tendinţă de plafonare a minţilor în căutare de fericire materială care se rezumă doar la un „acum” etern şi nu la generaţiile următoare. Un succes limitat bazat pe un venit cât mai mare nu produce decât o înlocuire a îngrijirii spiritului cu cea a îngrijirii plăcerii imediate, oamenii uitând că sensul de ansamblu contează, nu hedonismul practicat în exces. Dar cum putem întoarce această evoluţie - ce pare că ne transcende fără a fi capabili să prevedem ce va fi dincolo de fiecare etapă pe care o ardem în dorinţa noastră de acumulare - în ceva pragmatic? Personal, eu nu pot face decât să semnalez, să pun nişte întrebări care, sper eu, vor avea efectul bulgărului de zăpadă. Pe plan major, nu putem face nimic dacă nu posedăm informaţia necesară, dacă nu suntem responsabili de cuvintele noastre şi de ce sensuri ar putea primi atunci când le eliberăm, dacă nu vedem şi perspectiva celuilalt, dacă nu căutăm integralitatea în defavoarea fericirii de scurtă durată. Cei care cunosc au o datorie – de a educa gândirea liberă a fiecăruia dintre noi, bineînţeles, în măsura în care şi receptorul poate şi vrea să îşi depăşească stadiul de linişte mentală. Nu mulţi îşi doresc sau nu au timp să caute răspunsurile la care nici cei mai renumiţi filosofi nu au reuşit să ofere constanţă în demonstraţiile lor, dar fiecare viaţă contează fiindcă din ea se poate naşte arta de a trăi. Nu fiecare om e o lecţie, dar fiecare are ceva de învăţat şi dacă nu ne-am născut pentru a înţelege măcar o mică parte din ce ne înconjoară, atunci trăim cu toţii degeaba, iar sinuciderea nu mai pare atât de abstractă într-o viaţă absurdă, secată de sens. Fie că Îl găsim pe Dumnezeu, sau cuvântul Lui, fie că visăm cu ochii deschişi la nemurire sau la „poveşti” care ne pot aduce mai aproape de inconştientul nostru (pe care uneori îl putem conştientiza, doar că refuzăm sau ne temem), drumul lin către absolut devine precum o fantasmă a romanticilor rupţi de canonul clasic şi avizi să înfăptuiască zborul lui Icar. 

Unii pot acţiona mai bine decât alţii pot reflecta şi vice-versa. Cei care judecă decodează faptele, iar cei care înfăptuiesc încodează mesajul reflecţiilor în însăşi natura lucrurilor. Avem nevoie de dualism pentru a ne vizualiza, poate chiar parcurge extremele. Neo-barbarul este opusul omului cult, civilizaţia fiind o trăsătură comună a celor două categorii, numai că neo-barbarul „se lăfăie” în lux, pe când intelectual riscă să fie strivit de orice deşeu aruncat în lumea largă a acestei specii de om primitiv-modern. Din păcate, simt că oamenii devin din ce în ce mai uşori pasibili de retragere în mica închisoare a confortului deoarece nimeni nu mai are energia şi nici timpul necesar pentru o luptă care se poartă de secole fără nici un stindard vizibil, ci doar la nivelul ideilor. Un exemplu ar fi suficient pentru a mă face înţeleasă: într-o clasă politică sub formă de pânză de păianjen, sistemul societăţii se defectează în lipsa de libertate şi se adânceşte şi mai mult într-un colaps al soluţiilor din cauza orgoliilor şi a lăcomiei unor parlamentari. Istoria se repetă (nu Istoria, ci Istoria compusă din istorii, după cum spunea Lucian Boia), găsim modelele acestor maşinării de supt a orice ar putea fi benefic în cele mai reprezentative opere literare/artistice. Eroul s-a născut din timpul catastrofelor, dar numai după ce saturaţia a atins cote inimaginabile… aparent, noi încă nu ne-am săturat.

Dar nu vreau să intru într-o polemică politică, ci vreau doar să semnalez importanţa informaţiei corecte şi de valoare, necesitatea curiozităţii şi a dorinţei de a privi lumea într-un mod diferit (unicitatea se repetă în universalitate, la un moment dat). Pentru un popor care şi-a pierdut valorile, speranţa e ca şi inexistentă. Speranţa de a mai face ceva „cum trebuie” şi nu cu „lasă că merge şi aşa”. Gândirea liberă e motorul care poate propulsa negativul ce ne înconjoară undeva departe, unde se va putea împrăştia şi se va putea elibera de stigmatul că viaţa omului înseamnă căutarea/găsirea fericirii. Negativul face parte din noi, fiecare ascundem un neo-barbar în adâncurile pe care nu vrem să le recunoaştem, dar cel care va conştientiza că fericirea e doar o iluzie manipulatoare care ne face nefericiţi va putea căuta esenţa dincolo de sine sau/şi de societate. O va căuta în integralitate.

Recomandare de lectură pentru a vedea de unde s-au născut aceste idei: 

Octavian Paler, Calomnii mitologice

Todd Kashdan şi Robert Biswas-Diener, Partea luminoasă a părţii întunecate