"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Pe lângă faptul că avem o societate consumeristă ce pare a ne consuma ea pe noi înainte de apuca măcar să schiţăm un gest de autoapărare, fericirea de a fi tu însuţi, lipsit de bagajul imagistic al lucrurilor devoratoare şi în absenţa eternei comparaţii cu exteriorul voalat de prejudecăţi al altora (care niciodată nu corespunde în totalitate cu interioritatea pe care fie încearcă să o modifice, fie încearcă să o ascundă adânc, atât de adânc încât uită că sunt oameni înainte de orice altceva), pare a fi ceva abstract. Cine mai e fericit în ziua de azi? Scriind aceste lucruri, mă întreb constant, iar răspunsul nu e deloc satisfăcător. Îmi doresc vieţile altora să se plieze pe unicitatea mea, îmi doresc aia şi ailaltă fără a vedea că, de fapt, am totul deja în mine, precum o mină de aur în care zace metalul preţios în aşteptarea descoperitorilor. Şi la fel se aplică tuturor, doar că unii aleg voit să devină orbi, iar alţii sunt orbiţi de strălucirea falsă a altora. Revin cu întrebarea ...

Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual. Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don...

Pornind de la ideea lui Octavian Paler legată de neo-barbarism, trebuie să îmi exprim părerea într-un mod public şi deloc ofensiv în legătură cu societatea în care trăiesc. Valorile se pierd deoarece nu mai investim în ele… şi de ce am investi în cultură când e mai uşor de manipulat o naţiune fără capacitatea de a discerne raţional? Am născut din noi, din această presupusă (post)modernitate, opusul a ceea ce voiam să fim: ideali, perfecţi, de neînvins. Am lăsat să crească în noi acest neo-barbar care, odată născut, nu a mai putut fi controlat nici măcar de propria şi involuntara sa mamă. Fugim de noi, dând vina pe alţii, când de fapt tot noi suntem vinovaţi pentru tot ce se întâmplă. Mă pot arăta cu degetul – sunt doar o voce (şi uneori nici atât) în umbra unei societăţi defragmentate şi individualiste. Nu aş spune că ne confruntăm cu un narcisism ce ne-ar putea înghiţi într-o clipită în vârtejul iluziilor autenticităţii fiindcă, apelez din nou la Paler, Narcis a fost doar un exponent...

Gândurile poznaşe erup dintr-un prea plin, dar nu sunt decât o amăgire imaginară a conştiinţei ce se macină pe sine printr-o entropie de iluzii. Acestea zboară năstruşnic primprejur demolând certitudinile aberante mă agasează până şi nocturn, dar le alung ca pe nişte amărâte de fantasme neconcordante cu războiul meu intern. Închid ochii şi-mi imaginez iubire îmi imaginez cum eu sunt iubire  şi nu am cum să fiu ponegrită-n eter de orice altceva ce nu e iubire. Abia atunci… abia atunci, gândurile nătângi din plângeri de îngeri căzute devin un cristalin apus de glas ce-mi şopteşte anemic: “Ai reuşit”; m-am eliberat de Ei fiindcă m-am găsit pe mine. Unde m-am găsit pe mine? În miezul inimii, în cea mai absurdă peşteră – unde cerul e pământul, apa e arzătorul soare, iar singura lumină de care mă pot agăţa înspre salvare este cea a amintirilor senzoriale. Aici s-a născut o idee, o simplă înşiruire de  semne cu sens.  Eu. Nu. Sunt. Numele. Meu. Eu ...

Îmi pierd cutia craniană în defavoarea celei toracice… viscerele, embrionii ca nişte mormoloci în erupţie şi limfa se pre-umblă aiurea prin mătasea calcifiată a fiinţei mele. Sunt plină de tine şi tot nu-mi ajungi… precum valul la ţărm te spargi ca să revii din nou mângâi cu spuma nisipul fin al primei iubiri. Haide, iubitul meu, să ne aruncăm în mare tu – valul meu să fii nu ne va ajunge marea toată ca să ne iubim. Pun o scoică la ureche şi aud sirenele cum mă strigă anemic; din Atlantis m-am născut, dincolo de Pământ şi-n stele voi apune (cea mai strălucitoare stea e cea care moare) Ne vom ţine de mână pe-un nor şi vom zbura, zbura, zburaaa departe ne vom desprinde rămânem fără umbre vântul ne va fi corp, iar ceaţa dimineţii ne va fi mantie – două trupuri dezlănţuite Tu – Poseidon Eu – nebunia Neptuniei. // nu mă mai pot lega de raţional atât timp cât viaţa urlă-n mine să sar, să gust, să muşc să exist, ...

Întrebarea mea este de ce îmi pun atâtea întrebări? Îmi complic de cele mai multe ori singură existenţa fiindcă am o sete de cunoaştere de nestăvilit. Arde în mine o pasiune pentru aflarea adevărului, dar viaţa mi-a dat de înţeles până acum că nu există răspunsuri la orice întrebare aş pune. Ideea acestui articol a pornit de la un interviu cu Tudor Chirilă - din care m-au frapat câteva idei - combinat cu viziunea lui Umberto Eco asupra lumii în cartea sa “Cronicile unei societăţi lichide” . Aşadar, ceea ce veţi citi în continuare este strict răspunsul meu la întrebarea adresată lor: de ce? De ce suntem egoişti atunci când suntem fericiţi? De ce suferinţa ne face umani? Două mari teme diametral opuse. Ura generalizează şi este extrem de cuprinzătoare, în schimb, iubirea extrage o persoană din mulţime şi ne limitează atenţia şi energia numai asupra ei. Când iubim, suntem acaparaţi, iar când urâm, instigăm şi vrem să acaparăm cât mai mulţi oameni. De ce? Sursa foto: Tumblr ...

Fericirea nu e soluția. Descoperirea de sine înseamnă o destinație şi mergi. şi mergi. şi mergi. dar nu dai de fericire fiindcă viaţa nu e făcută din flori şi culori şi magie Viaţa te chinuie prin amintiri - îţi dă şi-ţi ia, nu te-ntreabă dacă vrei să fii copil sau dacă vrei să mori e un cerc cinic pentru care ne luptăm cu noi înșine pentru supraviețuire. // şi mergi... şi mergi... şi mergi. şi nu ai nicio şansă să scapi de ambuscada de linii şi conformism abundent capete seci şi uscate cu care ne-mbuibăm zilnic; Trezire - existență stearpă Somn - dacă poți. şi mergi, continui fiindcă ești mult prea obosit ca să te oprești. şi mergi şi nu ai cum să te oprești. Lași totul să se scurgă sperând că vei atinge fericirea dar ea nu s-a născut odată cu tine şi nici nu te va aștepta. Merge singură, tu mergi singur dar orice linii paralele se întrepătrund cândva... cumva. Sursă foto: Tumblr

Pe ei… pe ei îi mai poţi înfrânge. dar pe ele… cu ele te lupţi zi-lumină, noapte de noapte. Ele nu te lasă să dormi (degeaba te auto-sugestionezi că sunt nimfe, ele nu fac decât să se hrănească cu visele tale şi-ţi lasă în urma devastării lor cioturi de imaginaţie) Te zvârcoleşti pe simfonia minţii desfrânate încercând să le alungi… Nu poţi. Te-au cuprins. Eşti al lor până când conştientizezi că eşti prins într-o sferă perfidă şi nu mai cum să evadezi din labirintului propriei conştiinţe – fiindcă Ele acolo se-ascund,

I’ve become so unhappy that I’ve made my unhappiness a happy place. Fericirea vine din interior, la fel şi frumuseţea şi iubirea, dar şi ura, dispreţul, nemulţumirea… Suntem un ghem care adună sentimente peste sentimente sperând că putem atinge Nirvana în parcursul nostru către… Inspir-expir, inspir-expir mă simt, sunt respiraţie şi (mă) suflu către Înalt pentru a mă izola de biata realitate târâtoare pe sub ochi şi vene … muşcă în coşmaruri-tornadă şi mângâie cu ploaia cavoul din stern. Realitatea suntem noi – spune existenţialista din mine Ei sunt păpuşile noastre, noi suntem ai lor,

Supoziţii se fac la amiază – temerarul dinte se zgâlţâie pe cimentul aurit nu sunt decât eu şi-o bicicletă pe un drum de ţară pustiu. Străbat amintiri şi-mi închid nările Nu vreau să respir ceea ce se-ascunde-n prezent voi fi liberă precum norul călător voi detaşa lumina de oameni. Mă-nalţ printre coline purpurii copilăria mi s-a stins aici, a murit devreme cu prima privire aruncată-n vâltoarea de suflete tari şi absurde “Eu nu vreau să mă fac mare!” însă viaţa ţi-a luat-o înainte nu o mai poţi cuprinde şi degeaba explodezi când îţi prinzi piciorul între spiţe – ea e departe, nu te aşteaptă… Însângerată te ridici cu o ultimă suflare strigi:

Chiar dacă îţi strângi cioburile, nu garantez că nu te vei mai sparge în bucăţi din ce în ce mai mici; te pierzi printre alţii şi alţii care-şi calcă propriile cioburi, năzuinţe deşarte în care nu mai cred Vanitas Vanitatum! Ce rost mai are să fi întreg într-o lume de ciobiţi somnambuli care te-aţintesc cu privirea dacă te apleci să-mpleteşti ceea ce odată ţi-a fost suflet. Arunci cu aţe (nade colorate) în toate părţile sperând

“Era o vară stranie pentru nimic în lume pe masa festivă nu ştiu de unde şi până unde a doua zi dimineaţă, la ora şapte mă tot rugasem de Buddy bineînţeles domnul Willard - Aşa mă bucur c-or să moară chipul din oglindă camera de aşteptare a doctorului Gordon spitalul privat - Normal că maică-sa l-a omorât era întuneric beznă cadillacul negru camera lui Joan - A dat norocul peste tine - Esther - Am să mă fac psihiatru! un strat nou de zăpadă… … am păşit în încăpere. “ Eshter a păşit, Sylvia nu. De ce? De ce te-ai lăsat pradă nesomnului De ce ai lăsat frigul să te îmbrăţişeze? - Fiindcă eram singură, nu aveam decât propria-mi tăcere! Dar cum rămâne cu poezie? - Un fir de praf… Ne dezintegrăm aiurea în zborul nostru către infinitul ceresc care se poate (sau nu) să ne înghită, mântuire, mântuire pentru sufletele amare şi bolnave… însingurate, moartea oferă alinare… e plăcut să te legene vântul atunci când atârni de un copac e plăcut să dormi atunci câ...

Aleargă, copile, nu fi prost Aleargă către nicăieri, aleargă către tine şi îndepărtează-te de lume. Universul te cheamă să-i asculţi melodia, un vers te supune la maturizare tu să nu mai creşti, lasă-ţi sufletul să se extindă şi să te cuprindă… Aleargă, copile, nu fi prost, eternitatea poate fi atinsă cu un deget inocent, aleargă de timp în contratimp sari de pe un picior pe altul, mergi în mâini, aruncă-ţi şosetele, ghiozdanul, hainele într-o baltă de “aşa nu” strâmbă-te în fel şi chip, îndepărtează coşmarul zilei de mâine înfăşoară iubirea în venele tale numai nu lăsa timpul să te ajungă din urmă. Aleargă, copile, nu fi prost, aleargă către Demiurg şi vinde-ţi sufletul senzaţiilor reale care îţi pot aduce fericirea fiindcă ele sunt ale tale, doar ale tale… Aleargă, copile, nu fi prost, Aleargă cât încă mai poţi…

Cerşim nemurirea prin glasurile noastre care se contopesc atunci când strigăm în faţa stelelor “Ne iubim şi nimic nu ne poate despărţi!” Alergăm împreună eu te ţin de-o mână, tu de-un picior şi călărim peste timp norii prăfuiţi ce ni se-ascund printre coaste. Dependenţă, curaj şi tandreţe Respirăm iubire - inhalăm atomii celuilalt şi expirăm cuvinte ce ne mângâie. Nicio caracatiţă iluzorie nu ne poate abandona în faţa suflului vieţii. Suntem eterni prin simplul fapt de a fi îndrăgostiţi până şi de umbra nopţii peste care păşim pentru a ne îmbrăţişa Existăm fiindcă ne-am împletit visele cu aţă-dependenţă cu miraj-curaj cu feţe-tandreţe şi-apoi, le-am înnodat în jurul nostru… Mi se pare că aud culorile cum se prind de bulgării cenuşii ce deodată se-nalţă către tentaculele solare spre care zburăm şi noi, iubind - în infinitul infinit.