Extazul haosului – partea a II-a

Întrebarea mea este de ce îmi pun atâtea întrebări? Îmi complic de cele mai multe ori singură existenţa fiindcă am o sete de cunoaştere de nestăvilit. Arde în mine o pasiune pentru aflarea adevărului, dar viaţa mi-a dat de înţeles până acum că nu există răspunsuri la orice întrebare aş pune.

Ideea acestui articol a pornit de la un interviu cu Tudor Chirilă - din care m-au frapat câteva idei - combinat cu viziunea lui Umberto Eco asupra lumii în cartea sa “Cronicile unei societăţi lichide”. Aşadar, ceea ce veţi citi în continuare este strict răspunsul meu la întrebarea adresată lor: de ce?

De ce suntem egoişti atunci când suntem fericiţi? De ce suferinţa ne face umani? Două mari teme diametral opuse. Ura generalizează şi este extrem de cuprinzătoare, în schimb, iubirea extrage o persoană din mulţime şi ne limitează atenţia şi energia numai asupra ei. Când iubim, suntem acaparaţi, iar când urâm, instigăm şi vrem să acaparăm cât mai mulţi oameni. De ce?

Sursa foto: Tumblr

Aceste sentimente complexe au devenit o problemă fundamentală încă din perioada Greciei Antice; patimile lui Isus şi sângele său vărsat în numele iubirii aproapelui au dus suferinţa şi egocentrismul la un cu totul alt nivel, iar din acest punct… totul a explodat. Baza umanităţii să fie oare sacrificiul de sine pentru binele celuilalt? Suferinţa ne înnobilează (Cioran, Nietzsche), ne apropie – nu există expresiile “fraţi de suferinţă” şi “fraţi de cruce”?!

Ne gândim la Epicur şi “fericirea este scopul vieţii”, un ascet simplist şi reticent la plăcerea carnală excesivă a şcolii hedoniste (care se practică din ce în ce mai mult astăzi – oamenii sunt ahtiaţi după cantitate, mărime, lux şi nu mai acordă interes calităţii). Dăruirea de sine înseamnă mai mult decât orice ne poate oferi o viaţă materialistă. Dar această extindere personală înseamnă că ne face plăcere să dăm, ceea ce ne face egoişti. Dăm nu pentru a-l ajuta pe celălalt, deşi ne minţim conştientul, ci pentru simpla plăcere de a putea recunoaşte că am “rupt din noi”. Epicur nu a făcut asta; era mulţumit cu puţini ai lui. A practicat acest minimalism în formele lui cele mai pure pentru a înnobila mintea umană, a cultivat plăcerile spirituale şi intelectuale şi micile plăceri ale vieţii.

Cu toate acestea, nu există un adevăr absolut. Orice critic, filosof sau artist trebuie pus în context istorico-cultural pentru a decripta mai bine sensurile absconse ale operelor create de ei. Biografia se îmbină cu imaginaţia.

Şi totuşi… nu ne oferă şcoala modele categorice? Nu ne spun profesorii ce şi cum să învăţăm pentru a lua 10, nota perfecţiunii în viziune pitagorică? Cum se poate judeca atât de clar pe cine trebuie şi pe cine nu trebuie să cunoaştem din istoria universală, dar mai ales, istoria propriului neam? Nu există adevăr absolut, dar există autori canonici şi autori uitaţi sau pur şi simplu îndepărtaţi fiindcă nu au ştiut cum să se joace cu viaţa lor pentru a ajunge la notorietate şi succesul final.

Raportul dintre istorii şi Istorie se citeşte în favoarea învingătorilor, astfel se anulează credibilitatea altui punct de vedere. Şi din greşeli se învaţă, şi modele negative ne scutesc de o corvoadă prin însăşi existenţa lor. Şi învinşii au marcat istoria, dar nouă ni se vorbeşte mereu de gloria şi eroii de pe cealaltă parte a baricadei.

Nu sunt de acord cu sintagma “istoria se repetă”. Omul are în codul său genetic informaţia atâtor şi atâtor generaţii anterioare, dar poartă cu sine şi progresul timpului în care trăieşte. Repetarea istoriei o putem observa prin dorinţa oarbă a celor mai mulţi dintre noi de a fi celebru precum X sau bogat precum Y; alţii vor să simtă puterea în mâinile lor şi vor continua războaie de sute de ani. Dar fiecare inovează prin propria lui viziune. Fiecare are un atuu (sau mai multe) care schimbă perspectiva şi aduce progres sau regres.

Revenind la ideea de 10, nota perfectă… cum poate o proporţie matematică să ne ghideze toată viaţa? Este o ţintă după care tânjim, iar dacă nu o atingem…

O linie şi un cerc – muzica Universului. Din praf stelar ne-am născut, în praf stelar ne vom transforma. “Din haos m-am născut / mi-e sete de repaos”. Aspirăm la absolut, visăm să cunoaştem totul şi încă ceva în plus, când, de fapt, ne zbatem prin trup şi ne întindem alene/disperat către un alt trup cu care ne iluzionăm că atingem perfecţiunea. Pentru un moment atât de scurt, alergăm o viaţă întreagă. De ce “cele mai dureroase înfrângeri sunt renunţările la vis”? Continuăm să visăm şi să ne dăm singuri sens, iar clipele de extaz se nasc din pierderea sau prea-plinul lucidităţii. Alergăm în cercul primului număr, ca la final să vedem în faţa ochilor cele trei puncte ale cifrei 1: trecut, prezent şi viitor.

Sursa foto: Tumblr

Încă de când eram mică mi-am pus întrebări fiindcă eram avidă să aflu care sunt mecanismele din spatele cuvintelor povestite de bunici, imaginile cu părinţii mei copii nu-mi erau acceptate de minte atât de uşor, iar jocurile copilăriei trebuiau mereu puse la îndoială (de ce arunc mingea aşa şi nu altfel? de ce trebuie să dau în stânga şi nu în dreapta?...) . De ce caut certitudini într-o lume divizată între credinţa oarbă şi ateismul fără cale de-ntoarcere? Sunt o fiinţă cu o gândire autonomă şi cu un relativism născut din suspiciuni. Caut constant, nu mă satur niciodată…

Şi niciodată nu voi înceta să-mi pun întrebări. De ce oare? 

(Poate prima parte a articolului te va ajuta mai mult)