"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Ceea ce e vechi se-ntoarce-n mormânt se ascunde printre glasuri de pământ cu care-mi pieptăn oasele prin plimbările către apus. Ce e vechi se-ntoarce-n lumescul primordial ce Unul era făcut şi cu Unul se trăia fiindcă nu existau doi de-un fel ci un singur fel. Ce vechi-mi pare totul şi eu ce nouă-mi sunt Încă mă descopăr înc’ miros a necunoscut şi cel nenăscut va naşte haosul – o nebuloasă trivială a ceva damnat prin definiţie o aglomerare de cuvinte ce se-nşiră într-o poezie. Ce vechi-mi sunt acest’ cuvinte şi ce bătrână-mi pare mâna cu care scriu acum şi acum acum a…cum ? a…cu…m. Sursă foto: Tumblr

Întrebarea mea este de ce îmi pun atâtea întrebări? Îmi complic de cele mai multe ori singură existenţa fiindcă am o sete de cunoaştere de nestăvilit. Arde în mine o pasiune pentru aflarea adevărului, dar viaţa mi-a dat de înţeles până acum că nu există răspunsuri la orice întrebare aş pune. Ideea acestui articol a pornit de la un interviu cu Tudor Chirilă - din care m-au frapat câteva idei - combinat cu viziunea lui Umberto Eco asupra lumii în cartea sa “Cronicile unei societăţi lichide” . Aşadar, ceea ce veţi citi în continuare este strict răspunsul meu la întrebarea adresată lor: de ce? De ce suntem egoişti atunci când suntem fericiţi? De ce suferinţa ne face umani? Două mari teme diametral opuse. Ura generalizează şi este extrem de cuprinzătoare, în schimb, iubirea extrage o persoană din mulţime şi ne limitează atenţia şi energia numai asupra ei. Când iubim, suntem acaparaţi, iar când urâm, instigăm şi vrem să acaparăm cât mai mulţi oameni. De ce? Sursa foto: Tumblr ...