Simfonie amară

De ,
Toamnă, dulce toamnă
amarul vieţii mele de trubadur ţi-l las
să-ţi aşterni pe el alene
alaiul tău de codru rece
şi-n surdină să mai zbiere
vreo două, trei rândunele
rătăcite.

Toamnă, dulce toamnă
te las să mă acoperi
încet să mă descoperi –
printr-un biet ochean de vise
unde florile umede învie.
Şi te las să mă acoperi
cu frunzele descumpănite
ce se prăvălesc nefericite
în viziunile nocturne.

Şi galben, şi verde, şi puţin roşcat -
muşcătură duplicat a unei
fiinţe lacome şi austere
ce se-ascunde disperată;
(zboară din taină în taină)
Nălucile stau la pândă,
sunt copaci alungaţi de muma
care tremură-n coşgiuc
şi are o ultimă strigare:
“Nu mă lăsaţi, vreau să mai apuc
încă o zi şi încă o toamnă
să se mai scutere o dată
pomii cei viteji
să mai cadă încă o dată şi încă o dată
peste sufletele celor abia treji –
cu toţii suntem plini de dor pentru clipele verzi
şi fragede… acum mă descopun
putrezesc şi timpul e un hău ce mă-nghite lacom
fără vreun preludiu de adio.
O dată mai vreau să mai pot privi
spre răsărit
dar tare mi-e teamă că nu mă voi sătura
niciodată.
Toamna, noaptea, fioroasele cărări
toate se vor dovedi
şi mă vor înghiţi…
Iarna mă va pribegi
fiindcă omul cade din înalturi
şi-n deşertăciune se transformă
uscăciune, mortăciune nedemnă.
O singură clipă îmi adânceşte şi mai mult
amarul serilor pierdute-n gânduri aiurea;
valuri de necontenit alungă
tăcerea în sunete sparte de vioară.
Dar valul e o premoniţie a
ce va să vină…
să mă salveze.”

O, toamnă, tu, anotimp atât de trist şi rece
mi-ai dat apusul orbitor drept răspuns,
dar mi-ai rupt întrebarea
în mii şi mii de frunze.


Sursa foto: Tumblr

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Popular

Ce mai înseamnă în ziua de azi curajul de a fi tu însuţi?

De ,
Imagine
Pe lângă faptul că avem o societate consumeristă ce pare a ne consuma ea pe noi înainte de apuca măcar să schiţăm un gest de autoapărare, fericirea de a fi tu însuţi, lipsit de bagajul imagistic al lucrurilor devoratoare şi în absenţa eternei comparaţii cu exteriorul voalat de prejudecăţi al altora (care niciodată nu corespunde în totalitate cu interioritatea pe care fie încearcă să o modifice, fie încearcă să o ascundă adânc, atât de adânc încât uită că sunt oameni înainte de orice altceva), pare a fi ceva abstract. Cine mai e fericit în ziua de azi? Scriind aceste lucruri, mă întreb constant, iar răspunsul nu e deloc satisfăcător. Îmi doresc vieţile altora să se plieze pe unicitatea mea, îmi doresc aia şi ailaltă fără a vedea că, de fapt, am totul deja în mine, precum o mină de aur în care zace metalul preţios în aşteptarea descoperitorilor. Şi la fel se aplică tuturor, doar că unii aleg voit să devină orbi, iar alţii sunt orbiţi de strălucirea falsă a altora. Revin cu întrebarea
Citiţi în continuare:

Un mic joc de cuvinte

De ,
Imagine
Nu e totul despre cât, cum şi ce scrii. E vorba şi despre ce simte cel care te alege drept imagine simbolică a gândurilor lui timide. Pot să spun acum orice despre orice şi tu să citeşti oricum despre orice. Pot să te fac să râzi sau nu, intenţiile fiind copii legaţi de degetele mele ca într-o presare a gheţii pe o sticlă spartă. Întocmai cum înşir ca să mă joc mărgele de cuvinte, aşa şi gândul tău ajunge la mine dinainte de a-l fi gândit. Îl iau cu penseta ca pe oricare altul să-l examinez sub microscopul secular. Dacă mai rămâne ceva din el, e bine; dacă nu – atunci rămână poezia mea care-ţi poate înlocui lipsa. Dar asta înseamnă că trebuie să spun ceva cu sens, nu? „sens”, „sens”, „snes”, „enss”, „ness”. Ce sens? Nu e niciun sens aici, tu doar citeşti un şirag plăpând de versuri ce se aleargă până la capăt, se rostogolesc, URLĂ!, se opresc. Se opresc?  Sursă foto: Muzeul de artă din Craiova, 2018 ©
Citiţi în continuare:

Emma Bovary, Don Quijote şi… încă cineva

De ,
Imagine
Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual. Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don
Citiţi în continuare:

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

De ,
Imagine
Ce este real? Destinul pe care (se presupune) că-l deţinem? Există o fericire mai mult sau mai puţin impusă/auto-impusă în care intră a avea un loc de muncă bine plătit, o carieră, o familie, o casă, dar toate acestea sunt oare standardul vieţii pe care avem dreptul să o trăim?! Din punctul meu de vedere, acestea sunt metode ale statutului, ale societăţii ancestrale, de îndoctrinare a spiritului uman. Suntem nişte fiinţe care avem nevoie de aer, de natură, de lumină, avem nevoie să privim zborul păsărilor pentru a învăţa cum să ne creştem aripi… în timpul în care trăiesc, nu mă simt liberă şi nici fericită cu standardele iluzorii după care majoritatea se ghidează. Din păcate, societatea contemporană ne-a
Citiţi în continuare: