"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Toamnă, dulce toamnă amarul vieţii mele de trubadur ţi-l las să-ţi aşterni pe el alene alaiul tău de codru rece şi-n surdină să mai zbiere vreo două, trei rândunele rătăcite. Toamnă, dulce toamnă te las să mă acoperi încet să mă descoperi – printr-un biet ochean de vise unde florile umede învie. Şi te las să mă acoperi cu frunzele descumpănite ce se prăvălesc nefericite în viziunile nocturne. Şi galben, şi verde, şi puţin roşcat - muşcătură duplicat a unei fiinţe lacome şi austere ce se-ascunde disperată; (zboară din taină în taină) Nălucile stau la pândă, sunt copaci alungaţi de muma care tremură-n coşgiuc şi are o ultimă strigare: “Nu mă lăsaţi, vreau să mai apuc încă o zi şi încă o toamnă să se mai scutere o dată pomii cei viteji să mai cadă încă o dată şi încă o dată peste sufletele celor abia treji – cu toţii suntem plini de dor pentru clipele verzi şi fragede… acum mă descopun putrezesc şi timpul e un hău ce m...

“Era o vară stranie pentru nimic în lume pe masa festivă nu ştiu de unde şi până unde a doua zi dimineaţă, la ora şapte mă tot rugasem de Buddy bineînţeles domnul Willard - Aşa mă bucur c-or să moară chipul din oglindă camera de aşteptare a doctorului Gordon spitalul privat - Normal că maică-sa l-a omorât era întuneric beznă cadillacul negru camera lui Joan - A dat norocul peste tine - Esther - Am să mă fac psihiatru! un strat nou de zăpadă… … am păşit în încăpere. “ Eshter a păşit, Sylvia nu. De ce? De ce te-ai lăsat pradă nesomnului De ce ai lăsat frigul să te îmbrăţişeze? - Fiindcă eram singură, nu aveam decât propria-mi tăcere! Dar cum rămâne cu poezie? - Un fir de praf… Ne dezintegrăm aiurea în zborul nostru către infinitul ceresc care se poate (sau nu) să ne înghită, mântuire, mântuire pentru sufletele amare şi bolnave… însingurate, moartea oferă alinare… e plăcut să te legene vântul atunci când atârni de un copac e plăcut să dormi atunci câ...

Dezvoltare ascendentă… Surprinzi universul în palmele tale, te-ntinzi către stele şi gâdili razele de soare care au fost şi nu mai încălzesc pământul pe care am călcat amândoi, demult… Dezvoltare transcendentă… Ne cunoaştem după cristalin, pe lentilă ai înscris fiecare cuvânt citit, fiecare gând vorbit, sentimentele ţi le-ai ascuns pe limbă şi le-nghiţi de parcă ar fi medicamente  contra fericirii. De ce-ţi asupreşti propria voinţă?! Scufundă-te, inundă-te în iubire, Posedă şi fii posedat de iubire! Hazardul te va înnobila ori distruge, tu nu poţi decât să clipeşti şi să te rogi pe tine să te ţină picioarele atunci când  pământul îţi va fugi de sub (st)ele… Te alergi în spirale contra propriului timp, dar cu ce rost? Unde vrei să ajungi? în zadar chemi amintirile senzoriale microscopice ele nu te pot extrage decât secvenţial, apoi… eşti pradă uşoară nostalgiei, disperării de a fi fericit, disperat că nu ştii cum nu mai crezi în tine, nici în lum...

Merg pe o sărmă nimic în jurul meu nimic sunt eu îmi creez un punct de sprijin tot mă clatin mă clatin şi-mi piere cheful de a mai fi mă clatin şi mă zbat să-mi agăţ degetele de la picioare de sârma rece Inima mi se zbate-n nuanţe de gri se sparge iar fiecare bucată atârnă de sfoară decolorându-se, bălăngănindu-se şoptindu-mi să-mi continui paşii către nicăieri. În jos… nimic Clipesc şi cresc mii de flori madone parfumate reverie înmiresmate verdele pădurii rage prin crestele munţilor-făclii. În stânga… nimic întind mâna să culeg o stea învârt pe degete planete şi zdrobesc (sau nu) comete de universuri paralele care au fost în viitor casele unor oameni-zburători. În dreapta… nimic îmi răsucesc capul şi uit să respir înoată câţiva peşti şi-o algă, un recif se prăbuşeşte o balenă se descompune în bule argintii care hrănesc răgetul pădurii. În sus… nimic într-acolo mă îndrept încotro mă poartă paşii, ...

Tic – tac, tic – tac // Adun timpul în palmă de parcă ar fi firimituri din cozonacul bunicii copt pentru ziua de Crăciun. Aliniez printre liniile palmei cele rămase de festinul închinat unei sărbători creştine Zăpada curge şi iar curge un înger se scutură de praf zgâlţâi un om de zăpadă în globul meu de cristal… Palma stângă mi-e doldora de firimituri parcă aş avea o mână de zăpadă dacă ies să-ntâmpin gerul, am s-o îngheţ dacă rămân, se va topi… Cu cealaltă mână răsucesc broasca-n cheie de 20 de ori într-o parte de 21 de ori în altă parte până ce voi ajunge la vârsta de 50 de ani completă… Strâng nesigură pumnul albit viscolul o zbugheşte-n casă şi răstoarnă tava cu ceştile de cafea pe şorţul bunicii… Mă urnesc prin nămeţi, Abia, abia fac un pas, dar trebuie să mă grăbesc timpul nu-mi ajunge timpul se destramă în palmă aşa că fug… alerg cât mai departe de umbra ce mă urmăreşte-n noapte fug de clipa de-acum c...

Ai nevoie de curaj să fi răbdător cu tine însuţi, dar şi cu cei din jurul ideii de viaţă cu sens, cei care nu estompează divinitatea şi se lasă cuceriţi de vorbele sfinţilor ademenitoare către erezie într-un final sau… nu. În jurul celor care se hazardează în cuvinte de dragoste pentru a-şi justifica fericirea se creează o aură de simplitate infantile sau… nu. Printre acei care se-aruncă-n beznă pentru a se-nvârti prin haos, găuri negre şi aberante motive pentru perceperea luminii sau… nu. Cu cei care defines destinul prin propriile alegeri; fie că mori, fie că trăieşti fie că cerşeşti, în faţa unui popor inhibat dezumanizat şi dezagregat un sens, oricât de cucernic ar fi el, numai să fie… sau nu. Ai nevoie de timp Cine nu are nevoie de timp? Ai nevoie de timp fiindcă utopia te macină şi-ţi corelează trupul în ceva despotic Ne naştem puri creştem, înfruntând curajoşi fiecare zi apoi ne lamentăm în minimaliza...

Joaca de-a viaţa mă seacă de-ntrebări “Cine sunt?”, “Ce sunt?” obsedant le ivesc în mintea-mi şi se încălcesc (in)voluntar. Joaca de a fi devine paradox, cerşesc aer şi timp să-nvăţ rostul acelui copil care continuă să se întrebe chiar dacă i-au căzut aripile de căutător. Joaca unui prunc de-a creşte azi se preschimbă-n regret de rutină şi lacrimi la-amiază; capul şi-l apleacă în poala iubitei iar în urletele surde şi nocturne visele i se par pene incolore rămase din copilărie. “Cine sunt?” “Ce sunt?” - guvernează omul, sacrifică credinţa rătăceşte speranţa de a mai exista într-un sens al existenţei infinite şi-n vidul existenţial.

O păpădie surprinsa de mine (2015) Câte nopţi ale singurătăţii mai trebuie să-ndur de parcă îmi port povara anilor inexistenţi şi grei a păcatelor moştenite din veacuri Eu nu sunt decât o biată floare răsărită, leneş înmugurită, veşnic nemulţumită: “Vreau alte petale! Vreau alte culori!” Ce e greşit în compoziţia mea actuală? Oare eu sunt doar o copie imortală? Dacă m-aş schimba, cât m-aş îndepărta de mine! trupul plăpând de păpădie mi-l voi lăsa amintire să atace liber oceanul lumii, iar eu, eliberată!?... voi zbura fără să exist. Plasa azurie a descătuşării mă cheamă s-o străbat Mi-e frică de (ne)mărginirea ei şi ciocnirea bruscă cu-n orizont Pasăre nu-s, nici ca floare nu mai exist… Ce mă mai defineşte atunci? Mai sunt eu? Mi se revoltă sufletul cu tot cu sentimente Mă transform, redevin acel atom prin lume rătăcind  către natura pură şi mirosul apei însă… nu mai arăt a floare, Hidoşenia urâtului ...