O păpădie cu glas de aripă

De ,
O păpădie surprinsa de mine (2015)

















Câte nopţi ale singurătăţii mai trebuie să-ndur
de parcă îmi port povara anilor inexistenţi şi grei
a păcatelor moştenite din veacuri
Eu nu sunt decât o biată floare răsărită,
leneş înmugurită, veşnic nemulţumită:
“Vreau alte petale! Vreau alte culori!”
Ce e greşit în compoziţia mea actuală?
Oare eu sunt doar o copie imortală?
Dacă m-aş schimba, cât m-aş îndepărta de mine!
trupul plăpând de păpădie mi-l voi lăsa amintire
să atace liber oceanul lumii,
iar eu, eliberată!?... voi zbura fără să exist.

Plasa azurie a descătuşării mă cheamă s-o străbat
Mi-e frică de (ne)mărginirea ei şi ciocnirea bruscă cu-n orizont
Pasăre nu-s, nici ca floare nu mai exist…
Ce mă mai defineşte atunci? Mai sunt eu?

Mi se revoltă sufletul cu tot cu sentimente
Mă transform, redevin acel atom prin lume
rătăcind  către natura pură şi mirosul apei
însă… nu mai arăt a floare,
Hidoşenia urâtului demonic a ieşit din mine!
Am colţi de-argint şi gheare de smarald
Muşc aerul, zgârii insecte, sparg luna cu urletu-mi
Nu-mi mai pasă c-odată am fost frumoasă,
o floare rară, plantată de îngeri,
Acum sunt numai o pată neagră, devoratoare
murdăresc claritatea biologică cu al meu comportament
scuip temeri pentru oameni, înjur perfecţiunea, lovesc (în) orice…

Unde sunt? Unde sunt eu?
Într-un închis vârtej absurd al neexistenţei în fiinţă
devin chiar eu un paradox, şi eu, iar eu, tot eu, iarăşi eu…
eu, în mine, cu geamăna mea
cea cu negru poleită
de Iad îngrădită…
Mai sunt oare una cu cealaltă?
Pot eu oare întoarce segmentul abstract către cea de dinainte?
Cine am fost? O floare colorată,
descrisă de viaţă, alergând după alta?
De ce m-am schimbat?
De ce mi-am pierdut sensul de a trăi?

M-am condamnat în gânduri monocrome
Mi-am blocat viziunea, m-am autocontrolat
m-am înnegrit prea din vreme, o geamănă am făurit
pentru a-mi da sentinţa: mine!
Nu mai este timp… rădăcinile s-au sfărâmiţat şi ele…
mă-ndrept ameţitor către cealaltă
şi mă las să cad, ştiind că nu mă va ancora nimeni…

Ştiu ce-am fost… şi ce-am pierdut.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Popular

Ce mai înseamnă în ziua de azi curajul de a fi tu însuţi?

De ,
Imagine
Pe lângă faptul că avem o societate consumeristă ce pare a ne consuma ea pe noi înainte de apuca măcar să schiţăm un gest de autoapărare, fericirea de a fi tu însuţi, lipsit de bagajul imagistic al lucrurilor devoratoare şi în absenţa eternei comparaţii cu exteriorul voalat de prejudecăţi al altora (care niciodată nu corespunde în totalitate cu interioritatea pe care fie încearcă să o modifice, fie încearcă să o ascundă adânc, atât de adânc încât uită că sunt oameni înainte de orice altceva), pare a fi ceva abstract. Cine mai e fericit în ziua de azi? Scriind aceste lucruri, mă întreb constant, iar răspunsul nu e deloc satisfăcător. Îmi doresc vieţile altora să se plieze pe unicitatea mea, îmi doresc aia şi ailaltă fără a vedea că, de fapt, am totul deja în mine, precum o mină de aur în care zace metalul preţios în aşteptarea descoperitorilor. Şi la fel se aplică tuturor, doar că unii aleg voit să devină orbi, iar alţii sunt orbiţi de strălucirea falsă a altora. Revin cu întrebarea
Citiţi în continuare:

Un mic joc de cuvinte

De ,
Imagine
Nu e totul despre cât, cum şi ce scrii. E vorba şi despre ce simte cel care te alege drept imagine simbolică a gândurilor lui timide. Pot să spun acum orice despre orice şi tu să citeşti oricum despre orice. Pot să te fac să râzi sau nu, intenţiile fiind copii legaţi de degetele mele ca într-o presare a gheţii pe o sticlă spartă. Întocmai cum înşir ca să mă joc mărgele de cuvinte, aşa şi gândul tău ajunge la mine dinainte de a-l fi gândit. Îl iau cu penseta ca pe oricare altul să-l examinez sub microscopul secular. Dacă mai rămâne ceva din el, e bine; dacă nu – atunci rămână poezia mea care-ţi poate înlocui lipsa. Dar asta înseamnă că trebuie să spun ceva cu sens, nu? „sens”, „sens”, „snes”, „enss”, „ness”. Ce sens? Nu e niciun sens aici, tu doar citeşti un şirag plăpând de versuri ce se aleargă până la capăt, se rostogolesc, URLĂ!, se opresc. Se opresc?  Sursă foto: Muzeul de artă din Craiova, 2018 ©
Citiţi în continuare:

Emma Bovary, Don Quijote şi… încă cineva

De ,
Imagine
Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual. Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don
Citiţi în continuare:

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

De ,
Imagine
Ce este real? Destinul pe care (se presupune) că-l deţinem? Există o fericire mai mult sau mai puţin impusă/auto-impusă în care intră a avea un loc de muncă bine plătit, o carieră, o familie, o casă, dar toate acestea sunt oare standardul vieţii pe care avem dreptul să o trăim?! Din punctul meu de vedere, acestea sunt metode ale statutului, ale societăţii ancestrale, de îndoctrinare a spiritului uman. Suntem nişte fiinţe care avem nevoie de aer, de natură, de lumină, avem nevoie să privim zborul păsărilor pentru a învăţa cum să ne creştem aripi… în timpul în care trăiesc, nu mă simt liberă şi nici fericită cu standardele iluzorii după care majoritatea se ghidează. Din păcate, societatea contemporană ne-a
Citiţi în continuare: