"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Cap. 2: Umbra unei lumini (Vezi cap.1  pentru aprofundare) Ce face omul atunci când e întuneric? Caută o sursă de lumină… o pâlpâire care să-i ateste că încă mai există speranţă. Dar aici, printre cele mai concrete forme de necunoscut (care încă îmi sunt necunoscute), speranţa nu se găseşte lângă vreun felinar, bec, far, laternă, ci provine din interior. Sunt o stea, un gaz incandescent şi ard până la ultimul por. Se produce rapid. Nu-mi dau seama. În acest pustiu, vidul e învins de visul luminii. Scot dinăuntrul cutiei toracice o colivie aurită… o pasăre de foc se zbate şi se tot zbate pentru libertate, dar îmi este frică să o eliberez… ce m-aş face dacă ar trebui să bâjbâi prin catacombele propriei fiinţe fără singura mea sursă de lumină?! Ciripitul devine strigăt de luptă, agonia ei se transformă-n furie. Mă înţeapă brutal şi scap colivia din mână. Totul se întâmplă mult prea rapid pentru a putea fi controlat. Mă aflu la “mâna” destinului… Amleth şi Tesla latră co...

Privesc în gol pupilele-mi dispar mă preling spre capăt; Unde e lumina? Aştept pe un peron pustiu un tren ce n-o să vină sunt o stea-n lumină //cu prea mulţi fotoni – mă descompun până nu (mă) mai ştiu.

Întunericul devine lumină străbate visele abandonate ale celui mai cicatrizat suflet fiindcă ştie că acolo se ascunde… ! Liniştea ! Numai cel care a tăcut şi a încetat să mai caute alinarea între azi şi ieri, (secretul stă în prezent) viaţă şi moarte, (moartea e un capitol al vieţii, nu e sfârşitul) gol şi tot, (ce minimalist e acest vers…) arhitectura naturii şi ruinele urbane, (o decadenţă a bunului gust ne cuprinde, ne ucidem valorile) între el şi ceilalţi (ne sufocăm în propria demenţă) Numai el ştie cum trebuie să accepţi

I’ve become so unhappy that I’ve made my unhappiness a happy place. Fericirea vine din interior, la fel şi frumuseţea şi iubirea, dar şi ura, dispreţul, nemulţumirea… Suntem un ghem care adună sentimente peste sentimente sperând că putem atinge Nirvana în parcursul nostru către… Inspir-expir, inspir-expir mă simt, sunt respiraţie şi (mă) suflu către Înalt pentru a mă izola de biata realitate târâtoare pe sub ochi şi vene … muşcă în coşmaruri-tornadă şi mângâie cu ploaia cavoul din stern. Realitatea suntem noi – spune existenţialista din mine Ei sunt păpuşile noastre, noi suntem ai lor,

“Era o vară stranie pentru nimic în lume pe masa festivă nu ştiu de unde şi până unde a doua zi dimineaţă, la ora şapte mă tot rugasem de Buddy bineînţeles domnul Willard - Aşa mă bucur c-or să moară chipul din oglindă camera de aşteptare a doctorului Gordon spitalul privat - Normal că maică-sa l-a omorât era întuneric beznă cadillacul negru camera lui Joan - A dat norocul peste tine - Esther - Am să mă fac psihiatru! un strat nou de zăpadă… … am păşit în încăpere. “ Eshter a păşit, Sylvia nu. De ce? De ce te-ai lăsat pradă nesomnului De ce ai lăsat frigul să te îmbrăţişeze? - Fiindcă eram singură, nu aveam decât propria-mi tăcere! Dar cum rămâne cu poezie? - Un fir de praf… Ne dezintegrăm aiurea în zborul nostru către infinitul ceresc care se poate (sau nu) să ne înghită, mântuire, mântuire pentru sufletele amare şi bolnave… însingurate, moartea oferă alinare… e plăcut să te legene vântul atunci când atârni de un copac e plăcut să dormi atunci câ...

Şi totul în jur se făcu alb - o vomă a îngerilor beţi – ningea cu fulgi mari pe-nserat întunericul se certa cu lumina, luceafărul câştigând lupta. Distrugând armonia, felinarele s-au aprins reflectând mahmureala oamenilor-păsări care au uitat să stingă timpul; Eu stăteam în mijlocul a toate, cuprinzând tabloul  în timp ce eram parte din el Contemplam măreţia fulgilor perfecţi în raport cu blocurile infime de beton. “Doamne, spune-mi o poveste!” Mi-am scufundat palmele în fundalul imaculat; am dezvirginat frumuseţea pură a unui moment pentru a mă pune în coate şi-n genunchi în faţa Omului. “Doamne, fii prietenul meu!” Am sărutat zăpada şi-am topit cu limba toate cuvintele sărate-nespuse toate ororile visate-nespălate toate ţipetele înnăbuşite-electrice toate năzuinţele spulberate-atemporale Am sărutat fiecare picătură ce mi s-a scurs de pe obrajii îngheţaţi pe omătul dumnezeiesc… sperând ca sacrificiul clipei omeneşti ...

Deschid o fereastră într-o abundenţă de fulgi transferul de căldură/frig e instant, eu îmi caut ţigara albastră cu miros de lacrimă. Banală interacţiune dintre mine şi muzică; mă topesc în albul notelor de-afară şi cu vâscozitatea amară a ţigării albastre desenez îngeri. Respir – şi-atât - … totul curge, eu nu plâng devin o statuie de gânduri, ard mocnit pentru fiecare notă, fiecare fulg, fiecare fum. Mă ard singură şi mă-nec cu propriul fum, chiştiocul se pierde în marea imaculată, degetele-mi sunt albastre – se vaporizează – Mă dezintegrez în fulgi albaştrii volatili topesc, îngheţ, fiind sclavă a naturii la rându-mi alunec spre amintirile momentelor iubite… prea puţin. Vântul mă spulberă, conturându-mă dezechilibrat zbor alături de crăiasă, sunt una cu natura, una cu universul, una cu eu.

Aleargă, copile, nu fi prost Aleargă către nicăieri, aleargă către tine şi îndepărtează-te de lume. Universul te cheamă să-i asculţi melodia, un vers te supune la maturizare tu să nu mai creşti, lasă-ţi sufletul să se extindă şi să te cuprindă… Aleargă, copile, nu fi prost, eternitatea poate fi atinsă cu un deget inocent, aleargă de timp în contratimp sari de pe un picior pe altul, mergi în mâini, aruncă-ţi şosetele, ghiozdanul, hainele într-o baltă de “aşa nu” strâmbă-te în fel şi chip, îndepărtează coşmarul zilei de mâine înfăşoară iubirea în venele tale numai nu lăsa timpul să te ajungă din urmă. Aleargă, copile, nu fi prost, aleargă către Demiurg şi vinde-ţi sufletul senzaţiilor reale care îţi pot aduce fericirea fiindcă ele sunt ale tale, doar ale tale… Aleargă, copile, nu fi prost, Aleargă cât încă mai poţi…

Mă-nchin pentru ştiinţă mă-nchin pentru cultură şi-mi sacrific trupul în numele adevărului. Las trupul să mi se dezvirgineze prin aflarea de atomi care-mi compun eternul şi aerul şi somnul. Mă-nchid într-un spaţiu gol în care nu se scurge timpul zgomotul fotonilor amuţeşte până ce amuţesc şi eu. Sufoc plante artificiale cu care-mi ornez sufletul tern şi şters de secole ca ţărmul de mare. Îmi holbez esenţa la stele şi devin vapori de cuget efemeră, mă extind în orizont degeaba… doar un glas mut de fiară. Sunt curioasă să-mi răspund: “Oare există sens?” şi care este sensul întrebării mele fără sens. Mă leg de tainele incomensurabile şi-mi schinguiesc sufletul de un rug vizibil numai în faţa nonconformismului de a fi… şi atât. A fi şi a crea A crea ceea ce eşti a fi ceea ce creezi a fi… a fi… a fi. Sursă foto: Tumblr

Tic – tac, tic – tac // Adun timpul în palmă de parcă ar fi firimituri din cozonacul bunicii copt pentru ziua de Crăciun. Aliniez printre liniile palmei cele rămase de festinul închinat unei sărbători creştine Zăpada curge şi iar curge un înger se scutură de praf zgâlţâi un om de zăpadă în globul meu de cristal… Palma stângă mi-e doldora de firimituri parcă aş avea o mână de zăpadă dacă ies să-ntâmpin gerul, am s-o îngheţ dacă rămân, se va topi… Cu cealaltă mână răsucesc broasca-n cheie de 20 de ori într-o parte de 21 de ori în altă parte până ce voi ajunge la vârsta de 50 de ani completă… Strâng nesigură pumnul albit viscolul o zbugheşte-n casă şi răstoarnă tava cu ceştile de cafea pe şorţul bunicii… Mă urnesc prin nămeţi, Abia, abia fac un pas, dar trebuie să mă grăbesc timpul nu-mi ajunge timpul se destramă în palmă aşa că fug… alerg cât mai departe de umbra ce mă urmăreşte-n noapte fug de clipa de-acum c...

Nemurirea sufletului oare chiar se vinde? O găsesc rătăcită la un vreun colt de ţară un cerşetor murdar o ţine-n pungă şi răcneşte aprig la trecători: -Luaţi! Luaţi! Nemurire la 5 lei!                             Nimeni nu se opreşte, cine să-l remarce?! Ştie el, un cerşetor, ceva despre nemurire?! Noi, noi cunoaştem, noi, cei cu mii de căi ale viitorului Noi, cei conduşi de-o abundenţă de vise neîmplinite Noi, cei care alergăm în jurul nostru şi ne simţim utili Noi, cei care înţelegem culoarea, compunem muzică şi criticăm toate artele Noi, cei care scuipăm şi-njurăm un cerşetor… A învăţat vreodată el despre nemurire? Strigă larg de parcă ar fi fericit de parcă deţine secretul enigmatic al omenirii de parcă… ar fi nemuritor! Oare e posibil?! Nu pricep cum el, umilul cerşetor, să fie păstrătorul eternului Să aibă î...

Deja mă aflu în întârziere. Nu mai contează faptul că vărs jumătate din ceaşca de cafea pe jos, alerg către liftul care se-nchide sadic în faţa mea. Oftez (fiind puţin frustrată de situaţie) şi mă pregătesc psihic pentru cele cincisprezece etaje care nu mă tentează absolut deloc în aceste momente. Într-un final, cu părul răvăşit şi hainele puţin transpirate, ajung în sala de aşteptare. Recepţionera mă recunoaşte şi-mi face semn să intru imediat în biroul lui. Oftez din nou şi-mi apropii degetele de clanţă, dar nu e nevoie să mai fac nicio mişcare… uşa se deschide din interior. - Unde naiba este Ana? Cu toţii o aşteptăm şi ea… Privirea îi coboară încet către faţa mea umilă… tâmplele-i zvâcnesc puţin şi este surescitat cu totul. - Nici nu vreau să ştiu motivul pentru care ai întârziat. Pofteşte înăuntru. Cu toate că este extrem de agitat, îmi oferă întâietate. Mi-aş dori să am mai mult timp la dispoziţie pentru a-i observa “bârlogul”, dar el îmi indică o mapă de pe canapeaua...