"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Coborând scara în spirală am crezut că voi ajunge la tine, dar se pare că mă învârt fără oprire în jurul axei proprii. Nu pot ieşi din mişcarea mea fiindcă ar însemna să nu mai fiu decât alt-cineva care coboară, dar nu Eu. Oare a reuşit cineva să se întoarcă? A văzut cineva ce ascunzi acolo, jos şi s-a speriat atât de tare încât duhul i-a zburat liber înapoi la mine? Nu ştiu ce e mai dureros pentru o fiinţă care caută certitudini: faptul că nu ştiu care-mi este întrebarea sau faptul că nu ştiu cine eşti acum, dar ştiu ce vei fi dacă nu voi reuşi să cobor … Arhiva personală - Vama Veche, 2017 ©

Pustiul e tot pustiu oricât de mult te-ai învârti în cercuri, axa cimitirului propriu interferează descompunerea emoţiilor peste tot – mirosul negru al nopţii bântuie zorii şi sugrumă iarba-tumorii. Te izbeşte absenţa luminii greu atârnă luna pe cerul străfulgerat de viziune – te contopeşti cu stelele şi cu pământul te contopeşti cu aerul şi cu vântul faci dragoste cu focul, îl arzi mai puternic transformând flăcările-n vapori… L-ai pustiit, suflet rece L-ai pustiit aşa cum tăcerea ţi-a umplut visele Vino, strânge-mă, cuprinde-mă ucide-mi spaimele, îngroapă-mi tainele, fă-mă să uit de porţelanul însângerat de pe mâinile femeii care m-a iubit Smulge-mi strat după strat (N-am nevoie de milă!) îngroapă-mă-n amorul nebun sărută-mi inima când e lună plină şi las-o să se scurgă pe podeaua camerei unde mă arunc cu totul în cuvinte care sfâşie catharsa Cuget la propria-mi moarte (poate mai mult decât ar trebui) Caut limita infini...

O păpădie surprinsa de mine (2015) Câte nopţi ale singurătăţii mai trebuie să-ndur de parcă îmi port povara anilor inexistenţi şi grei a păcatelor moştenite din veacuri Eu nu sunt decât o biată floare răsărită, leneş înmugurită, veşnic nemulţumită: “Vreau alte petale! Vreau alte culori!” Ce e greşit în compoziţia mea actuală? Oare eu sunt doar o copie imortală? Dacă m-aş schimba, cât m-aş îndepărta de mine! trupul plăpând de păpădie mi-l voi lăsa amintire să atace liber oceanul lumii, iar eu, eliberată!?... voi zbura fără să exist. Plasa azurie a descătuşării mă cheamă s-o străbat Mi-e frică de (ne)mărginirea ei şi ciocnirea bruscă cu-n orizont Pasăre nu-s, nici ca floare nu mai exist… Ce mă mai defineşte atunci? Mai sunt eu? Mi se revoltă sufletul cu tot cu sentimente Mă transform, redevin acel atom prin lume rătăcind  către natura pură şi mirosul apei însă… nu mai arăt a floare, Hidoşenia urâtului ...

Eventualitatea de întâmplare a noastră alunecă în abisul speranţelor destrămate şi al viselor spulberate… Praf se alege din noi, praf plin de praf înecăcios, albicios, dens şi mereu mag de suflet greu… Zbuciumul lumii oarbe ne alungă în depărtări Înconjuraţi de voci sparte şi priviri iscoditoare după oameni mari şi-n apariţii,… rari… Toţi ne caută, habar n-au a ne găsi; Ne pierd aiurea, zic că s-au împrăfoşat destul, iar ale noastre suflări calde se aleg la întâmplare… din însăşi viaţa prăfuită de timpul ideilor aruncate. Ce vină avem noi? Ce vină aveţi voi? Cine e de vină totuşi? Nu se vrea nimeni martir? Niciunul n-a ales, ci am fost pure întămplări ale Universului albicios şi de praf, vise moarte nestors…