Lui Jim Morrison

De ,
Pustiul e tot pustiu
oricât de mult te-ai învârti în cercuri,
axa cimitirului propriu
interferează descompunerea emoţiilor
peste tot – mirosul negru al nopţii
bântuie zorii şi sugrumă iarba-tumorii.

Te izbeşte absenţa luminii
greu atârnă luna
pe cerul străfulgerat de viziune –
te contopeşti cu stelele
şi cu pământul
te contopeşti cu aerul
şi cu vântul
faci dragoste cu focul,
îl arzi mai puternic
transformând flăcările-n vapori…
L-ai pustiit, suflet rece
L-ai pustiit aşa cum tăcerea ţi-a umplut visele
Vino, strânge-mă, cuprinde-mă
ucide-mi spaimele,
îngroapă-mi tainele,
fă-mă să uit de porţelanul însângerat
de pe mâinile femeii care m-a iubit
Smulge-mi strat după strat (N-am nevoie de milă!)
îngroapă-mă-n amorul nebun
sărută-mi inima când e lună plină
şi las-o să se scurgă pe podeaua
camerei unde mă arunc cu totul
în cuvinte care sfâşie catharsa
Cuget la propria-mi moarte
(poate mai mult decât ar trebui)
Caut limita infinitului,
nemuritorul poet se zbate zadarnic
să iasă la lumină…
nu i-am spus încă… afară e numai întuneric.

Îţi tremură vocea precum valurile
scuturate de briză
îţi sărut fiecare vocală,
îţi prind fiecare pauză dintre cuvinte:
ACEASTA ESTE ESENŢA VIEŢII!
Liniştea care ne acoperă,
aruncând cenuşă peste copii din noi,
ne afundăm feeric şi doar puţin agonizant
în propriul carnagiu,
în propria demenţă…

Traumele înfipte cu suliţele timpului ne-au ucis, iubito
lipsa sonorităţii e un bandaj infim
ca să acopere muţenia conştiinţei,
pulsul dezgolit piere în negură
caut orbeşte simţurile –
sunt nişte nasturi la cămaşa tinereţii,
din păcate… am şi îmbătrânit,
am şi lepădat,
am şi păcătuit,
ceea ce înseamnă că nu mă mai cuprinde
tot ceea ce am vrut să fiu odată…

Regret? N-am timp de aşa ceva…
în zgomotul tăcerii ce mi se-ncleştează
între coaste, membre şi timpane
e o pauză care-mi strigă:
“Încă un minut!”
la fiecare 59 de minute…

Trasez câte o linie pe vena seculară
pentru fiecare zi pierdută,
în curând – sângele uscat mi se va urca-n gât
şi-am să scuip tot incestul gândurilor
care mi-au rodat echipamentul cerebral,
iar tu, iubito, vei prinde progeniturile
dintr-o altă mamă –
îmi faci statuie pentru generaţii,
îmi pregăteşti înmormântarea…
am murit deja… singurul lucru care mă mai leagă de viaţă
este însăşi moartea
(prematură a poetului luminii).



Sursă foto: Tumblr




Comentarii

  1. Dana Tender4 februarie 2017 la 08:28

    Rupând din tine, creezi un real pansament pentru suflet. Într-adevăr, Jim Morrison ar fi fost mândru de tine. Ultimul paragraf este pur şi simplu sublim. Îmi place că şi aici păstrezi acea profunzime caracteristică tuturor poeziilor tale. Felicitări, draga mea!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ana Grecu6 februarie 2017 la 01:28

    Multumesc din suflet pentru cuvintele frumoase! Mi-ai adus un zambet pe buze, un zambet care se va transforma in versuri profunde:)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Popular

Ce mai înseamnă în ziua de azi curajul de a fi tu însuţi?

De ,
Imagine
Pe lângă faptul că avem o societate consumeristă ce pare a ne consuma ea pe noi înainte de apuca măcar să schiţăm un gest de autoapărare, fericirea de a fi tu însuţi, lipsit de bagajul imagistic al lucrurilor devoratoare şi în absenţa eternei comparaţii cu exteriorul voalat de prejudecăţi al altora (care niciodată nu corespunde în totalitate cu interioritatea pe care fie încearcă să o modifice, fie încearcă să o ascundă adânc, atât de adânc încât uită că sunt oameni înainte de orice altceva), pare a fi ceva abstract. Cine mai e fericit în ziua de azi? Scriind aceste lucruri, mă întreb constant, iar răspunsul nu e deloc satisfăcător. Îmi doresc vieţile altora să se plieze pe unicitatea mea, îmi doresc aia şi ailaltă fără a vedea că, de fapt, am totul deja în mine, precum o mină de aur în care zace metalul preţios în aşteptarea descoperitorilor. Şi la fel se aplică tuturor, doar că unii aleg voit să devină orbi, iar alţii sunt orbiţi de strălucirea falsă a altora. Revin cu întrebarea
Citiţi în continuare:

Un mic joc de cuvinte

De ,
Imagine
Nu e totul despre cât, cum şi ce scrii. E vorba şi despre ce simte cel care te alege drept imagine simbolică a gândurilor lui timide. Pot să spun acum orice despre orice şi tu să citeşti oricum despre orice. Pot să te fac să râzi sau nu, intenţiile fiind copii legaţi de degetele mele ca într-o presare a gheţii pe o sticlă spartă. Întocmai cum înşir ca să mă joc mărgele de cuvinte, aşa şi gândul tău ajunge la mine dinainte de a-l fi gândit. Îl iau cu penseta ca pe oricare altul să-l examinez sub microscopul secular. Dacă mai rămâne ceva din el, e bine; dacă nu – atunci rămână poezia mea care-ţi poate înlocui lipsa. Dar asta înseamnă că trebuie să spun ceva cu sens, nu? „sens”, „sens”, „snes”, „enss”, „ness”. Ce sens? Nu e niciun sens aici, tu doar citeşti un şirag plăpând de versuri ce se aleargă până la capăt, se rostogolesc, URLĂ!, se opresc. Se opresc?  Sursă foto: Muzeul de artă din Craiova, 2018 ©
Citiţi în continuare:

Emma Bovary, Don Quijote şi… încă cineva

De ,
Imagine
Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual. Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don
Citiţi în continuare:

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

De ,
Imagine
Ce este real? Destinul pe care (se presupune) că-l deţinem? Există o fericire mai mult sau mai puţin impusă/auto-impusă în care intră a avea un loc de muncă bine plătit, o carieră, o familie, o casă, dar toate acestea sunt oare standardul vieţii pe care avem dreptul să o trăim?! Din punctul meu de vedere, acestea sunt metode ale statutului, ale societăţii ancestrale, de îndoctrinare a spiritului uman. Suntem nişte fiinţe care avem nevoie de aer, de natură, de lumină, avem nevoie să privim zborul păsărilor pentru a învăţa cum să ne creştem aripi… în timpul în care trăiesc, nu mă simt liberă şi nici fericită cu standardele iluzorii după care majoritatea se ghidează. Din păcate, societatea contemporană ne-a
Citiţi în continuare: