"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Pustiul e tot pustiu oricât de mult te-ai învârti în cercuri, axa cimitirului propriu interferează descompunerea emoţiilor peste tot – mirosul negru al nopţii bântuie zorii şi sugrumă iarba-tumorii. Te izbeşte absenţa luminii greu atârnă luna pe cerul străfulgerat de viziune – te contopeşti cu stelele şi cu pământul te contopeşti cu aerul şi cu vântul faci dragoste cu focul, îl arzi mai puternic transformând flăcările-n vapori… L-ai pustiit, suflet rece L-ai pustiit aşa cum tăcerea ţi-a umplut visele Vino, strânge-mă, cuprinde-mă ucide-mi spaimele, îngroapă-mi tainele, fă-mă să uit de porţelanul însângerat de pe mâinile femeii care m-a iubit Smulge-mi strat după strat (N-am nevoie de milă!) îngroapă-mă-n amorul nebun sărută-mi inima când e lună plină şi las-o să se scurgă pe podeaua camerei unde mă arunc cu totul în cuvinte care sfâşie catharsa Cuget la propria-mi moarte (poate mai mult decât ar trebui) Caut limita infini...

Datorită ei am început să-mi doresc să fiu mai bună. Va rămâne pentru mine un exemplu de perseverenţă-n căutarea frumosului chiar şi în cele mai mici aspecte ale existenţei umane. Are un temperament ieşit din comun, se bucură precum un copil mic dacă se-ntâlneşte cu o floare ori cu o rază de soare. Exuberantă, mereu în mişcare, mereu aproape de oameni… După atâţia ani, Giulia încă stă la câteva blocuri distanţă de mine. Uneori mai trec prin zona aceasta şi rememorez momentele petrecute împreună… Tocmai când voiam să formez numărul la interfon, cineva iese în viteză şi se opreşte în mijlocul străzii. Nici nu mă deranjez să privesc în aceea direcţie, dar acea persoană mă strigă: - Ana! Ce bine că ai ajuns mai devreme. A apărut o urgenţă, trebuie să merg până la… nu vrei mai bine să-ţi explic în maşină? - Ăă… Sigur. Giulia conduce, iar eu îmi scot carneţelul şi pixul din buzunar pentru a-mi nota răspunsurile ei. - Unde mergem? - Ai să vezi… - Sper că nu s-a întâ...

Fum, ceaţă, zgomot… nu văd niciun om, nu aud decât bruiaje. Agitaţie, mişcări lascive, vulgare, cineva mă-mpinge şi mă dezechilibrez. Cred că alunec pe o porţiune unde s-a vârsat băutură, fiindcă adidaşii îmi fug în direcţii diferite. Obosesc de la prea multă aglomerare de suflete, dar tot trebuie să înaintez cumva. Îmi verific ceasul, calculez cam cât ar mai trebui să dureze acea “muzică” (o combinaţie între rap, house şi death metal) şi sper că voi găsi până atunci un loc izolat şi ferit de nebunia din jurul meu. O chelneriţă mă abordează, dar o refuz politicos, invocând pretextul că: “Aştept pe cineva”. Se scurge o oră… mă cuprinde somnul (este ora 1 noaptea), dar am promis că voi fi aici după ce concertul se termină… nu pot pleca tocmai acum, când mai este atât de puţin. Refuz să mai privesc oroarea care se manifestă pe scenă şi-mi sprijin fruntea de masa la care am reuşit să mă aşez într-un final. Posibil să fi aţipit deoarece, atunci când apare un tip să mă întrebe cum m...

Stăm la o terasă din centrul Bucureştiului, încercând să ne adăpostim de căldura istovitoare. Eu l-am invitat să vorbim, iar el şi-a adus chitara de care nu se desparte aproape niciodată de parcă ar fi vreun al treilea membru al corpului său. Ne aducem aminte de primele zile de liceu, de primele impresii şi analizăm cum am ajuns în momentul de faţă; doi tineri care pot face orice, au viitorul în mâinile lor şi-l pot modela oricum, numai să placă (cui? nouă, vouă?). Râdem de grijile mărunte şi-l ascult cum îşi creionează visele. Pentru marea majoritate sunt doar simple iluzii, însă pentru el vor deveni realitate. Se ridică brusc de la masă. Nu se poate abţine atunci când aude Alice Cooper venind din difuzoare şi porneşte direct către chelner. Rămând singură, arunc o privire peste cele trei mari aspecte care mă interesează să le aflu de la cel mai mare rocker pe care-l cunosc personal. Se face linişte, iar George se întoarce cu un zâmbet sadic pe faţă. Se apleacă peste masă şi-mi spun...

De ce sunt cei mai mulţi oameni atât de stresaţi în legătură cu viitorul? Un posibil răspuns ar fi că îi sperie neprevăzutul, ceea ce se ascunde şi aşteaptă să fie descoperit în necunoscutul zilei de mâine… dar, întrebarea mea rămâne… de ce? Am să o iau practic, aleg calea directă în cele ce urmează. Într-adevăr, oamenii se pierd când vine vorba să discute despre viitor, folosesc clişee precum: “Nu ştiu ce voi face mâine” ori “De ce să ne gândim la ceva ce nici măcar nu s-a întâmplat? Haide să trăim mai întâi ziua de azi.”, iar eu nu pot să-i aprob. Să vă dau motivele:     Creierul uman nu percepe  prezentul , ci neuronii procesează informaţia cu câteva zecimi de secundă în urmă faţă de ceea ce se întâmplă cu adevărat în jurul nostru (neuronii au nevoie de timp pentru a distribui toată avalanşa de imagini, mirosuri, zgomote… care se petrec simultan, însă este o întârziere infimă pe care nu o percepem). Cu alte cuvinte, ne minţim atunci când vrem să ...