INTERVIUL- partea a V-a: Vocea-

Fum, ceaţă, zgomot… nu văd niciun om, nu aud decât bruiaje. Agitaţie, mişcări lascive, vulgare, cineva mă-mpinge şi mă dezechilibrez. Cred că alunec pe o porţiune unde s-a vârsat băutură, fiindcă adidaşii îmi fug în direcţii diferite. Obosesc de la prea multă aglomerare de suflete, dar tot trebuie să înaintez cumva. Îmi verific ceasul, calculez cam cât ar mai trebui să dureze acea “muzică” (o combinaţie între rap, house şi death metal) şi sper că voi găsi până atunci un loc izolat şi ferit de nebunia din jurul meu. O chelneriţă mă abordează, dar o refuz politicos, invocând pretextul că: “Aştept pe cineva”.

Se scurge o oră… mă cuprinde somnul (este ora 1 noaptea), dar am promis că voi fi aici după ce concertul se termină… nu pot pleca tocmai acum, când mai este atât de puţin. Refuz să mai privesc oroarea care se manifestă pe scenă şi-mi sprijin fruntea de masa la care am reuşit să mă aşez într-un final. Posibil să fi aţipit deoarece, atunci când apare un tip să mă întrebe cum mă cheamă, îmi scutur capul şi-ncerc să-mi reglez şi să-mi focusez privirea către el. Îi răspund buimăcită, iar el mă roagă să aştept.

În jurul meu este în sfârşit linişte, niciun om care să se scălâmbăie după o muzică fără sens. Nu-mi pot abţine un zâmbet.

De undeva din camerele secrete şi întunecate, cu intrări şi/sau ieşiri ascunse în spatele scenei, apare tocmai persoana pe care o aşteptam.

În creierul meu se derula parcă un film în acel moment… Mihaela, tipa înaltă şi slabă din liceu, este acum şi mai înaltă (datorită tocurilor), dar total diferită. Fusta până la genunchi se pliază pe formele ei feminine şi atrăgătoare, iar helanca neagră fără mâneci, cu imprimeul trupei Muse o fac să pară o femeie care debordează de-ncredere şi jovialitate. Sunt şocată pentru câteva momente, dar, aparent, ea mă recunoaşte şi se îndreaptă cu braţele deschise către mine. Mă strânge la piept şi-mi şopteşte:

- Ce dor mi-a fost de tine…

Clipesc pentru a încerca să-mi dau seama dacă visez sau nu.

- Miha… tu eşti? Până şi părul îţi stă altfel decât te ştiam…

Într-adevăr, coafura ei se baza pe sistemul bob, dar foarte scurt şi cu un breton inegal, ceea ce îi avantaja chipul nemachiat. Părul e precum o aura peste faţa ei uşor palidă… lăsând totuşi o urmă de mister în privire.

- Eu sunt, draga mea. Nu m-am schimbat chiar atât de mult, spune râzând.

Ne aşezăm la masa ocupată de mine mai devreme şi începem să povestim, fără a mai fi deranjate de nimeni altcineva.

- Îţi place pub-ul? L-am amenajat chiar eu, exact cum mi-am dorit… uite, acolo, spre exemplu, am agăţat prima chitară a lui George (vezi primul interviu), exact lângă scenă. Are şi autograf. M-am gândit că ne ajutăm reciproc, eu îi fac reclamă la noua lui trupă, iar chitara lui înseamnă credibilitate pentru pub-ul meu. Cum ţi se pare?

- Nu pot decât să te felicit. Ţi-ai îndeplinit un vis, nu-i aşa?

- Nu orice vis, ci Visul. Sunt extrem de fericită! Priveşte-n jur…

- Mă uit şi nu-mi vine să cred…

- Uneori, nici mie… mă trezesc dimineaţa şi mă gândesc că trebuie să plec la serviciu, apoi am o revelaţie şi-mi dau seama că acest pub este locul unde trebuie să merg. Uneori vin şi-n weekend aici, în funcţie de concertele pe care le avem.

- Apropo, ce trupă a fost în seara asta?

- Ţi s-au părut îngrozitori, nu? Ştiu, sunt nişte foşti colegi de facultate ai lui Ştefan, prietenul meu, nu am avut ce face… le-am promis că-i las să cânte aici. Aparent, au destui fani, dar nu înţeleg pentru ce.

- Dar, în rest, aici se ascultă numai muzică de calitate, nu?

- Bineînţeles. De cele mai multe ori avem tributuri, în special pentru trupele adevărate de rock care nu au concertat la noi în ţară.

- Crezi că putem devia de la subiect şi să-mi răspunzi la întrebări?

- Sigur, pe urmă putem rămâne să mai vorbim, spune, în timp ce-mi face cu ochiul.

- În ce crezi?

- Cred că noi, oamenii, împreună suntem Dumnezeu. Prin căutarea lui Dumnezeu de fapt te cauţi pe tine. Încerci în viaţa asta scurtă să te descoperi, să te dezvolţi, să te accepţi; dar nu numai atât, trebuie să înveţi să îi accepţi şi pe restul, să îi ajuţi, să îţi dai seama că nu eşti singur şi că depindem unii de alţii.

- Cum vezi tu lumea? În contextul de mai devreme, în care admiţi că suntem fiinţe sociale…

- Am impresia că oamenii nu sunt conştienţi de faptul că sunt imperfecţi sau chiar nu acceptă. Oamenii nu se concentrează pe ce simt, nu vor să se cunoască. Se ghidează după ce aud, copiază alţi oameni. Au impresia că reuşeşti în viaţă doar dacă ai mulţi bani, nu le pasă deloc de ei înşişi. Dacă şi-ar oferi puţin timp, ar găsi în ei toată dragostea şi înţelegerea necesară, nu te învaţă nimeni să fii bun, asta o găseşti singur, undeva, într-un colţişor de minte. Oamenilor le este ruşine să îşi ceară scuze, ei încearcă să se cioplească pentru a încăpea în nişte limite imaginare, impuse tot de ei. E o autodistrugere continuă.

- Sunt de acord cu tine, din nefericire…

- Sper că ai şi o întrebare mai optimistă pentru mine.

- Descrie-mi o pasiune de-a ta.

Se gândeşte pentru o clipă, apoi fizionomia i se schimbă de parcă ar unelti ceva…

- O să descriu ce simţi… momentul când faci ce îţi place este relaxant, zâmbeşti, te detaşezi, îţi permiţi să visezi, să îţi concentrezi toată atenţia în clipa ta de fericire.

- Îmi poţi da un exemplu?

 Se ridică de pe scaun brusc. Râde cu adevărat şi mă copleşeşte cu îmbrăţişarea ei strânsă, de parcă ar vrea să-mi încătuşeze prezenţa în amintirea ei pentru totdeauna.

- Am să-ţi demonstrez chiar, fii atentă!

Ritmul tocurilor ei sparge linştea. Se urcă pe scenă, îşi conectează telefonul la o boxă  şi ascultăm împreună primele acorduri ale cântecului “Tears Dry On Their Own”.

- All I can ever be to you is a darkness that we knew

And this regret I got accustomed to

Once it was so right

When we were at our height

Waiting for you in the hotel at night

I knew I hadn't met my match

But every moment we could snatch

I don't know why I got so attached

It's my responsibility

You don't owe nothing to me

But to walk away, I have no capacity3

He walks away

The sun goes down

He takes the day, but I'm grown

And in your way

In this blue shade

My tears dry on their own…

O ascult în tăcere… sunt fermecată de felul cum cântă… nici măcar nu încearcă să o imite pe Amy Winehouse, atât de multă siguranţă are în vocea ei…

Stăm împreună până dimineaţă, eu legănându-mi trupul pe muzica reintrepretată de Mihaela, iar fiinţa ei dă naştere într-o formă unică la versurile atâtor melodii consacrate… “Epilog”, “Psycho”, “Valerie”… totul este o clipă de fericire…