"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Aş fi încercat să mă desprind numai şi numai dacă ceea ce mă ţinea nu ar fi fost chiar ce-mi doream să menţin intact în mine. Nu l-am putut regreta… Nu am putut regreta că l-am ţinut, că l-am ţinut de mână când toţi ceilalţi i-au dat drumul. Nu am putut şi nici nu pot să-l dau deoparte. E încă acolo. Mă priveşte cum încerc să mă smulg din cuşca pe care mi-am ridicat-o singură în loc de castel din bare de ţipete şi pereţi bătătoriţi cu palmele atât de mici. E de partea cealaltă. Mă aşteaptă aşa cum şi eu l-am aşteptat să se facă mare. Are o oglindă pe care şi- ţine în dreptul chipului. Doar reflecţia ochilor mă priveşte înapoi. Simt teama. Teama de a fi liber. Teama de a mă simţi necontrolată de propria mea minte dictatorială, acolo… unde este el. Începe să-mi arunce cioburi cu care râcâi ce mi-a mai rămas până la el; râcâi, râcâi, scrijelesc o lacrimă, un nume, râcâi, mă tai la un deget, sângele se prelinge-n praf, râcâi, nu mă doare, r...

     Voi începe prin a defini acest text ca fiind ceea ce nu este: o înşiruire banală de lecţii de viaţă născute din cele mai claustrante constrângeri pe care o tânără de 19 ani le poate simţi pe o perioadă îndelungată de timp. Nu am pregătirea necesară să vă ofer soluţii dacă vă confruntaţi cu stări dilematice similare, nu sunt nici psiholog, nici vreun antrenor personal abil, ci sunt o fată care a citit prea mult, o fată care se pierde uşor pe sine, un copil care de cele mai multe ori refuză să intre în lumea celor mari. Din păcate pentru mine, timpul nu stă. Panta rhei. Eu nu-mi pot aduce decât aminte cine am fost şi tot ce mi-a mai rămas palpabil şi cu un vag sens este arta pe care o nasc din prea plinul durerii mele interioare sau din prea fericirea ce nu mi se întâmplă atât de des.       Următoarele cuvinte pe care le veţi citi sunt reale. Îmi ard viscerele până la epuizare şi insomnii, mă furnică impulsuri creatoare de nestăvilit, iar ceea ce...

În fiinţa mea se produce cel mai teribil război. De parcă două capete febril se tachinează şi-mi alungă orice gând din carcasa mult prea incomodă pentru un cuvânt. Suntem unul şi aceeaşi, stea şi lumină el arde plăpând – îndepărtat, ea fără nicio vină îşi stinge vâlvătaia brusc şi-l lasă pe sărman să bâjbâie angoasat prin vidul din van. Prinsă la mijloc, nu mai pot juca rolul de mamă şi nici a urca în temniţa lor nu-mi e cu putinţă fiindcă ştiu cine e vinovat şi cine nu mai are credinţă. Pun între cele două părţi o oglindă şi-i las să vorbească, să se cunoască pe ei înşişi – singurătatea ascunde mai multe răspunsuri decât orice preambul psiho-analitic printre vise şi visuri. Oglinda devine un scut sensibil – e spartă de nevoia Celuilalt de a deschide calea către Opusul din Apus; se privesc curioşi, c-un ochi închis, prin abis. - Ţi-e teamă? - Ţi-e teamă? - Apucă-mă de mână. - Apucă-mă de mână. Şi fiinţa s-a născut înăuntrul ...

Cap. 2: Umbra unei lumini (Vezi cap.1  pentru aprofundare) Ce face omul atunci când e întuneric? Caută o sursă de lumină… o pâlpâire care să-i ateste că încă mai există speranţă. Dar aici, printre cele mai concrete forme de necunoscut (care încă îmi sunt necunoscute), speranţa nu se găseşte lângă vreun felinar, bec, far, laternă, ci provine din interior. Sunt o stea, un gaz incandescent şi ard până la ultimul por. Se produce rapid. Nu-mi dau seama. În acest pustiu, vidul e învins de visul luminii. Scot dinăuntrul cutiei toracice o colivie aurită… o pasăre de foc se zbate şi se tot zbate pentru libertate, dar îmi este frică să o eliberez… ce m-aş face dacă ar trebui să bâjbâi prin catacombele propriei fiinţe fără singura mea sursă de lumină?! Ciripitul devine strigăt de luptă, agonia ei se transformă-n furie. Mă înţeapă brutal şi scap colivia din mână. Totul se întâmplă mult prea rapid pentru a putea fi controlat. Mă aflu la “mâna” destinului… Amleth şi Tesla latră co...

Fericirea nu e soluția. Descoperirea de sine înseamnă o destinație şi mergi. şi mergi. şi mergi. dar nu dai de fericire fiindcă viaţa nu e făcută din flori şi culori şi magie Viaţa te chinuie prin amintiri - îţi dă şi-ţi ia, nu te-ntreabă dacă vrei să fii copil sau dacă vrei să mori e un cerc cinic pentru care ne luptăm cu noi înșine pentru supraviețuire. // şi mergi... şi mergi... şi mergi. şi nu ai nicio şansă să scapi de ambuscada de linii şi conformism abundent capete seci şi uscate cu care ne-mbuibăm zilnic; Trezire - existență stearpă Somn - dacă poți. şi mergi, continui fiindcă ești mult prea obosit ca să te oprești. şi mergi şi nu ai cum să te oprești. Lași totul să se scurgă sperând că vei atinge fericirea dar ea nu s-a născut odată cu tine şi nici nu te va aștepta. Merge singură, tu mergi singur dar orice linii paralele se întrepătrund cândva... cumva. Sursă foto: Tumblr

N-ar trebui să fac pauze aşa dese;   Dacă eu mă uit într-o vâltoare abisală şi nu mai am răgaz să mă salvez atunci cine, cine va putea săruta imposibilul în locul meu? Şi dacă-l atinge altcineva, dacă altcineva mă scoate din mine mă plasează aleatoriu pe linia vieţii (închid ochii. încep să visez. E prea multă lumină în această călătorie, iar eu prea obosită ca să pot dormi) şi mă lasă liberă să alerg liberă prin infinituri paşnice, colorate, extazice atunci mai sunt eu cea care scrie cuvintele pe hârtie, mai sunt eu ochiul care clipeşte când vântul îmi împreunează genele? mai sunt eu cea care suspină la glasuri de copii? mai sunt eu piciorul întins dimineaţa, lângă tine? mai sunt eu glasul care alungă teama de întuneric: “Nu-ţi fie teamă, nu eşti singur!” Mai sunt eu… eu?   N-ar trebui să fac pauze aşa dese; îmi ies din ritm şi ritmul iese din mine. Deşi îmi place să văd cum secundele se aleargă pe cadran, îmi p...

Păcatele noastre nu se vor sfârşi decât odată cu conştiinţa clară că am ucis copilul din noi şi am lăsat liber haosul să producă zvâcniri de aripi brutale care ne zgârie materia proprie… Nu eram pregătiţi să înfruntăm nemărginirea; nu credeam că ne va aduce în pragul nebuniei. Păcatele noastre stau în noi

Ştiu că doare, vrei să-ţi smulgi coastele şi sternul şi inima şi alte organe care te mai ţin pe linia de plutire când tu, de fapt, vrei să se termine subit şi fără durere… Te văd atunci când îţi aprinzi o ţigară, te văd atunci când nu ţi se mai închid ochi de somn, iar visele nu te mai caută, te văd atunci când bei chiar dacă nu-ţi-e sete te văd atunci când loveşti din reflex mâna întinsă (fiindcă viaţa ţi-a jucat prea multe feste, nu-i aşa? Ţi-a luat când trebuia să-ţi dea, nu?) te simţi abandonat de soartă, te simţi al nimănui;

Durerea cea mai cumplită pe care o manifest deseori este lipsa de comunicare între oameni. Cu toate că nu sunt adepta conceptului de “a citi minţi” deoarece o consider o încălcare gravă a intimităţii, uneori această abilitate-minune ar putea salva relaţii, ar facilita exprimarea gândurilor unui timid ş.a.m.d. Fiecare dintre noi are dreptul la intimitate, iar aceasta se dobândeşte cu adevărat doar într-o singurătate absolută. Singurătatea este un lucru benefic, atât pentru spirit, cât şi pentru minte. Din cele mai mari dureri au luat naştere cele mai impresionante opere/capodopere – şi aici mă gândesc la exemplul de tărie al Fridei Kahlo şi la angoasa virulentă a Sylviei Plath. Ce deducem de aici? Artistul neînţeles se retrage în

Supoziţii se fac la amiază – temerarul dinte se zgâlţâie pe cimentul aurit nu sunt decât eu şi-o bicicletă pe un drum de ţară pustiu. Străbat amintiri şi-mi închid nările Nu vreau să respir ceea ce se-ascunde-n prezent voi fi liberă precum norul călător voi detaşa lumina de oameni. Mă-nalţ printre coline purpurii copilăria mi s-a stins aici, a murit devreme cu prima privire aruncată-n vâltoarea de suflete tari şi absurde “Eu nu vreau să mă fac mare!” însă viaţa ţi-a luat-o înainte nu o mai poţi cuprinde şi degeaba explodezi când îţi prinzi piciorul între spiţe – ea e departe, nu te aşteaptă… Însângerată te ridici cu o ultimă suflare strigi:

Chiar dacă îţi strângi cioburile, nu garantez că nu te vei mai sparge în bucăţi din ce în ce mai mici; te pierzi printre alţii şi alţii care-şi calcă propriile cioburi, năzuinţe deşarte în care nu mai cred Vanitas Vanitatum! Ce rost mai are să fi întreg într-o lume de ciobiţi somnambuli care te-aţintesc cu privirea dacă te apleci să-mpleteşti ceea ce odată ţi-a fost suflet. Arunci cu aţe (nade colorate) în toate părţile sperând

Ce este real? Destinul pe care (se presupune) că-l deţinem? Există o fericire mai mult sau mai puţin impusă/auto-impusă în care intră a avea un loc de muncă bine plătit, o carieră, o familie, o casă, dar toate acestea sunt oare standardul vieţii pe care avem dreptul să o trăim?! Din punctul meu de vedere, acestea sunt metode ale statutului, ale societăţii ancestrale, de îndoctrinare a spiritului uman. Suntem nişte fiinţe care avem nevoie de aer, de natură, de lumină, avem nevoie să privim zborul păsărilor pentru a învăţa cum să ne creştem aripi… în timpul în care trăiesc, nu mă simt liberă şi nici fericită cu standardele iluzorii după care majoritatea se ghidează. Din păcate, societatea contemporană ne-a

Şi totul în jur se făcu alb - o vomă a îngerilor beţi – ningea cu fulgi mari pe-nserat întunericul se certa cu lumina, luceafărul câştigând lupta. Distrugând armonia, felinarele s-au aprins reflectând mahmureala oamenilor-păsări care au uitat să stingă timpul; Eu stăteam în mijlocul a toate, cuprinzând tabloul  în timp ce eram parte din el Contemplam măreţia fulgilor perfecţi în raport cu blocurile infime de beton. “Doamne, spune-mi o poveste!” Mi-am scufundat palmele în fundalul imaculat; am dezvirginat frumuseţea pură a unui moment pentru a mă pune în coate şi-n genunchi în faţa Omului. “Doamne, fii prietenul meu!” Am sărutat zăpada şi-am topit cu limba toate cuvintele sărate-nespuse toate ororile visate-nespălate toate ţipetele înnăbuşite-electrice toate năzuinţele spulberate-atemporale Am sărutat fiecare picătură ce mi s-a scurs de pe obrajii îngheţaţi pe omătul dumnezeiesc… sperând ca sacrificiul clipei omeneşti ...

Cerşim nemurirea prin glasurile noastre care se contopesc atunci când strigăm în faţa stelelor “Ne iubim şi nimic nu ne poate despărţi!” Alergăm împreună eu te ţin de-o mână, tu de-un picior şi călărim peste timp norii prăfuiţi ce ni se-ascund printre coaste. Dependenţă, curaj şi tandreţe Respirăm iubire - inhalăm atomii celuilalt şi expirăm cuvinte ce ne mângâie. Nicio caracatiţă iluzorie nu ne poate abandona în faţa suflului vieţii. Suntem eterni prin simplul fapt de a fi îndrăgostiţi până şi de umbra nopţii peste care păşim pentru a ne îmbrăţişa Existăm fiindcă ne-am împletit visele cu aţă-dependenţă cu miraj-curaj cu feţe-tandreţe şi-apoi, le-am înnodat în jurul nostru… Mi se pare că aud culorile cum se prind de bulgării cenuşii ce deodată se-nalţă către tentaculele solare spre care zburăm şi noi, iubind - în infinitul infinit.

“Am să îndrăznesc să tulbur un întreg Univers?” Despăturesc un bilet pe care scrie: “Da” dar înăuntrul meu o creatură mistică se zbate şi-mi râcâie intestinele, îmi scrijeleşte pe vene cu neuronii smulşi: “Tu eşti un întreg Univers!” Ignor fantasticul din mine şi dau crezare milenarilor care nu contenesc în a afirma: “1 şi cu 1 nu fac întotdeauna 2” Din mine curge seva dezagregată, plasma din ochi se scurge-n lacrimi şi plâng şi plâng până ce mă-neci cu smoală gura mi se şterge de la sine, buzele abia mai şoptesc: “Univers… tu… univers.” Renasc într-o formă moleculară, atomul de bază ce umblă haotic, am conştiinţa intactă, dar electronii mei se sparg… Ce rămâne după ce atomul din mine moare? O nulitate sau Energia Supremă? Un vid sau o constelaţie? Ce sunt eu după ce mor? Un fluture sau o meduză? Umblu terifiată după un sens a ceva ce nu cunosc şi tocmai realizez că prin versurile mele am să pot cândva să tulbur...