Există o limită, dar care?

N-ar trebui să fac pauze aşa dese; 

Dacă eu mă uit într-o vâltoare abisală

şi nu mai am răgaz să mă salvez

atunci cine, cine va putea săruta imposibilul

în locul meu?

Şi dacă-l atinge altcineva,

dacă altcineva mă scoate din mine

mă plasează aleatoriu pe linia vieţii

(închid ochii. încep să visez.

E prea multă lumină în această călătorie,

iar eu prea obosită ca să pot dormi)

şi mă lasă liberă să alerg liberă prin infinituri

paşnice, colorate, extazice

atunci mai sunt eu

cea care scrie cuvintele pe hârtie,

mai sunt eu ochiul care clipeşte

când vântul îmi împreunează genele?

mai sunt eu cea care suspină

la glasuri de copii?

mai sunt eu piciorul întins

dimineaţa, lângă tine?

mai sunt eu glasul care alungă

teama de întuneric:

“Nu-ţi fie teamă, nu eşti singur!”

Mai sunt eu… eu?

 N-ar trebui să fac pauze aşa dese;

îmi ies din ritm

şi ritmul iese din mine.

Deşi îmi place să văd cum secundele

se aleargă pe cadran,

îmi petrec ore şi ore numărând

şi râzând în zadar –

şi eu sunt tot o clipă

ce aderă la un

cadran nesfârşit

necuprins cu privirea,

cu gândul.

 N-ar trebui să fac pauze aşa dese;

Sentimentele mă acaparează –

provin din cutia fără cheie a pieptului,

inima mea e liberă să zboare

din floare-n floare;

se strecoară printre gratii

şi – ţuşti!, cucereşte lumea.

// conştiinţa nu e doar o faţadă,

ea e acoperită, are şi gardă –

un pitic atât de mic se-ascunde

printre circumvoluţiunile materiei

şi-şi face rondul, conştiincios.

Nu-l păcăleşte nimeni,

de el nu trece nimeni.

Două glasuri ce fac front comun

în acelaşi creier.

 N-ar trebui să fac pauze aşa dese;

Mă rup de realitate în mai mici sau

mai mari reverie

ce-mi dăunează grav simţurilor

fiindcă eu sunt una cu fiecare amintire;

- nasul, urechile, pielea, toate se-adună

în recreeaţia momentelor feerice,

iar când mă-ntorc… e pustiu,

nu se zăreşte nimic, nicio portiţă,

niciun gard peste care să sar,

dar eu continui să lovesc cu capul

cerul care coboară până la mine

şi mă apasă cu fiecare nor,

mă înfinge mai bine-n pământ.

Mi-ar plăcea să devin un copac:

statornic, de neclintit în faţa timpului nefast

un reper, un loc de joacă, un punct

despărţitor al unui hotar.

 N-ar trebui să fac pauze aşa dese;

uit cum se scriu

şi cum scriu

Cum se înşiră aceste hieroglife fantamasgorice

pe o bucată virgină de celuloză?

Nu ştiu dacă îmi exprim gândurile cu uşurinţă…

las piticul să-mi alunece pe mână

şi-mi ghidează degetele pe stilou

//

Dacă nu aş face pauze atât de dese,

aş scrie poezii mai mici

şi

mai dese.

Sursă foto: Tumblr