O vară literară.

De ,
A venit timpul nostalgiilor, timpul în care ne bucurăm de ultimele raze de soare şi ne pregătim precum furnica din poveste de iarna grea ce va veni curând. Daţi-mi voie să mai fiu greierele trubadur încă un pic, să vă propun ne mai plimbăm cu umbreluţe de soare (nu de ploaie) şi să visăm la locaţii tropicale. Pentru mine, toamna înseamnă timpul regăsirii de sine, timp petrecut cu familia pentru a ne pregăti împreună să întâmpinăm următoarea etapă. În cazul meu, urmează un salt categoric spre viaţa de adult deoarece anul acesta am intrat la facultate. Am să mă joc cu literele la un nivel profesionist de data aceasta. Cu toate că mă sperie noua etapă ce se apropie vertiginos, îmi păstrez şi o undă de nostalgie faţă de perioada care tocmai s-a încheiat. Voi fi boboc din nou, dar într-o cu totul altă situaţie. Nu mă sperie schimbarea, ba chiar sunt nerăbdătoare să fac parte din studenţii care se pot mândri că au ca profesori oameni importanţi ai culturii române: Ioana Pârvulescu, Simona Popescu, Mircea Cărtărescu, Liviu Papadima…
Care sunt impresiile mele legate de perioada liceului? Nu sunt înconjurate de o aură mistică, nici nu le deplâng excesiv, doar îmi va fi dor de lipsa grijilor şi de universul infantil în care guvernam. Fără responsabilităţi majore, doar teme, proiecte, chiulul cu colegii pentru a vedea un film, ignorarea profesorilor care ne ameninţau că “o să vă întâlniţi voi cu ceea ce vă predau acum şi o să vă pară rău că nu m-aţi ascultat”. Ignoranţă tipică pentru nişte copii care se credeau zei în micul lor univers. Am iubit, am suferit, am legat prietenii, am cunoscut o doamnă profesoară care mi-a schimbat consistent viitorul, am dat examenul maturităţii şi iată-mă aici, studentă, majoră, cu o mulţime de lucruri pe care le pot face de-acum înainte, dar care vin la pachet cu atribuţii ce trebuie îndeplinite. Vrei libertate? Nu te poţi ascunde în colţişorul tău pentru totdeauna, trebuie să laşi lumea să te descopere, dar, mai ales, să te descoperi tu în faţa ei, să îţi dai voie să fii liber.





Ah, toamnă…anotimpul frunzelor moarte.
Înainte să ne despărţim de vară, aş vrea să vă las o listă cu ce lecturi am savurat în aceste luni toride. Vi le recomand indiferent de (ano)timp.

  • Life after life, Kate Atkinson
  • Vegetariana, Han Kang
  • Un bărbat pe nume Ove, Fredrick Backman
  • Doctor Jivago, Boris Pasternak
  • În mişcare. O viaţă + The man who mistook his wife for a hat, Oliver Sacks
  • În căutarea oii fantastice, Haruki Murakami (plus orice altceva scris de el)
  • Sticlete, Donna Tartt (o capodoperă)
  • Cartea Mironei, Cella Serghi
  • Quiet + Ouiet Power, Susan Cain
  • Eseu despre orbire, Jose Saramogo
  • Femei, Charles Bukowski
  • De profundis, Oscar Wilde
  • Orbitor, Mircea Cărtărescu
  • Negustorul de începuturi de roman, Matei Vişniec
  • Memoriile unei fete cuminţi, Simone de Beauvoir
  • Lupta mea, Karl Ove

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Popular

Ce mai înseamnă în ziua de azi curajul de a fi tu însuţi?

De ,
Imagine
Pe lângă faptul că avem o societate consumeristă ce pare a ne consuma ea pe noi înainte de apuca măcar să schiţăm un gest de autoapărare, fericirea de a fi tu însuţi, lipsit de bagajul imagistic al lucrurilor devoratoare şi în absenţa eternei comparaţii cu exteriorul voalat de prejudecăţi al altora (care niciodată nu corespunde în totalitate cu interioritatea pe care fie încearcă să o modifice, fie încearcă să o ascundă adânc, atât de adânc încât uită că sunt oameni înainte de orice altceva), pare a fi ceva abstract. Cine mai e fericit în ziua de azi? Scriind aceste lucruri, mă întreb constant, iar răspunsul nu e deloc satisfăcător. Îmi doresc vieţile altora să se plieze pe unicitatea mea, îmi doresc aia şi ailaltă fără a vedea că, de fapt, am totul deja în mine, precum o mină de aur în care zace metalul preţios în aşteptarea descoperitorilor. Şi la fel se aplică tuturor, doar că unii aleg voit să devină orbi, iar alţii sunt orbiţi de strălucirea falsă a altora. Revin cu întrebarea
Citiţi în continuare:

Un mic joc de cuvinte

De ,
Imagine
Nu e totul despre cât, cum şi ce scrii. E vorba şi despre ce simte cel care te alege drept imagine simbolică a gândurilor lui timide. Pot să spun acum orice despre orice şi tu să citeşti oricum despre orice. Pot să te fac să râzi sau nu, intenţiile fiind copii legaţi de degetele mele ca într-o presare a gheţii pe o sticlă spartă. Întocmai cum înşir ca să mă joc mărgele de cuvinte, aşa şi gândul tău ajunge la mine dinainte de a-l fi gândit. Îl iau cu penseta ca pe oricare altul să-l examinez sub microscopul secular. Dacă mai rămâne ceva din el, e bine; dacă nu – atunci rămână poezia mea care-ţi poate înlocui lipsa. Dar asta înseamnă că trebuie să spun ceva cu sens, nu? „sens”, „sens”, „snes”, „enss”, „ness”. Ce sens? Nu e niciun sens aici, tu doar citeşti un şirag plăpând de versuri ce se aleargă până la capăt, se rostogolesc, URLĂ!, se opresc. Se opresc?  Sursă foto: Muzeul de artă din Craiova, 2018 ©
Citiţi în continuare:

Emma Bovary, Don Quijote şi… încă cineva

De ,
Imagine
Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual. Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don
Citiţi în continuare:

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

De ,
Imagine
Ce este real? Destinul pe care (se presupune) că-l deţinem? Există o fericire mai mult sau mai puţin impusă/auto-impusă în care intră a avea un loc de muncă bine plătit, o carieră, o familie, o casă, dar toate acestea sunt oare standardul vieţii pe care avem dreptul să o trăim?! Din punctul meu de vedere, acestea sunt metode ale statutului, ale societăţii ancestrale, de îndoctrinare a spiritului uman. Suntem nişte fiinţe care avem nevoie de aer, de natură, de lumină, avem nevoie să privim zborul păsărilor pentru a învăţa cum să ne creştem aripi… în timpul în care trăiesc, nu mă simt liberă şi nici fericită cu standardele iluzorii după care majoritatea se ghidează. Din păcate, societatea contemporană ne-a
Citiţi în continuare: