"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

A venit timpul nostalgiilor, timpul în care ne bucurăm de ultimele raze de soare şi ne pregătim precum furnica din poveste de iarna grea ce va veni curând. Daţi-mi voie să mai fiu greierele trubadur încă un pic, să vă propun ne mai plimbăm cu umbreluţe de soare (nu de ploaie) şi să visăm la locaţii tropicale. Pentru mine, toamna înseamnă timpul regăsirii de sine, timp petrecut cu familia pentru a ne pregăti împreună să întâmpinăm următoarea etapă. În cazul meu, urmează un salt categoric spre viaţa de adult deoarece anul acesta am intrat la facultate. Am să mă joc cu literele la un nivel profesionist de data aceasta. Cu toate că mă sperie noua etapă ce se apropie vertiginos, îmi păstrez şi o undă de nostalgie faţă de perioada care tocmai s-a încheiat. Voi fi boboc din nou, dar într-o cu totul altă situaţie. Nu mă sperie schimbarea, ba chiar sunt nerăbdătoare să fac parte din studenţii care se pot mândri că au ca profesori oameni importanţi ai culturii române: Ioana Pârvulescu, Simona P...

Buimacă, aud cum se sparg zgomotele secunde de cristal se scutură din cer cu cât clipesc mai mult cu atât ele cad mai mult(e)… M-am trezit dintr-un somn al genelor, mi-au amorţit pomeţii şi degetele picioarele sunt încremenite pe asphalt, cioburi cad din cer, mă sparg incoerent… Zbor antagonic, timpul s-a îndrăgostit de mine şi mă vrea crăiasă în castelul lui… a spus că-mi îndeplineşte o ultimă dorinţă de muritoare… “Fă să nu mai fie timp!” Zâmbet inocent – “E imposibil, altfel n-aţi mai exista…” Am închis ochii şi l-am lăsat să mă seducă, pe drum – am început să plâng, iar lacrimile mele erau clipe de cristal ce se spărgeau peste bieţii privitori.

Cu grijă, ţi-am depărtat braţele ochii i-am lăsat liberi… Precum o păpuşă-n miniatură te ridic în aer şi-ncep a mă juca cu tine. Ceramică-n obraji, sfoară-n păr te-am turnat din vise direct într-un mulaj al perfecţiunii… Dar, vai!, te-ai spart când te-am atins a doua oară ai refuzat să mai fi, ai refuzat să mai fi perfectă şi-ai preluat controlul asupra viselor, bucată cu bucată, anihilând tipare şi stereotipuri, anihilând încă un suflet… Păpuşa mea de porţelan renaşte în fiecare noapte Se toarnă în mine, singură Eu sunt perfecţiunea ei… dar, la rându-mi, mă sparg…

Te-am căutat prin mii de clipe şi tot pe mine m-am găsit… dezgolit N-am sperat a te surprinde vreodată pe când făceai amor cu viitorul şi-njurai trecutul cu pasiune. Te-am visat în mii de culori şi tot pe mine m-am sculat (din vis)… incolor Am cerşit Universul, am primit prezentul Fericirea mi-e o sămânţă de mult uscată mâncată de ciumă, molii şi ciugulită de grauri Nu aveam decât o fărâmă de mâine; însă şi aceasta a zburat odată cu tine… Te-am închinat prin infinite altare şi tot pe mine m-am făurit icoană… făcătoare de minuni Am dat foc la pelerinii iubirii; am distrus grădinile Edenului  cu miros de trandafiri-nsângeraţi şi-am eliberat spinii-n ceruri precum fulgii numai pe tine… te-am desprins din mine. Te-am născut de-atâtea ori şi tot eu am înviat… neschimbat Te-am căutat prin oasele-mi, prin sânge, prin simţuri, prin degete, Dar tu ai plecat deja, departe …undeva unde nici eu nu mai sunt…

Fantasme mate în largul mării Chemări oarbe, tu nu vii Mă las purtat de val, mă-nec Un murmur lent pe buze, un cântec. Ecoul morţii mele ajunge la mal Îl primeşti din spume cu braţele deschise Râzi prosteşte şi dansezi lângă trupul Mort, vânat de-atâtea răni nestinse. Doar când deschid ochii pentru o ultimă oară, În sincron cu cea mai rătăcită vioară, Te albeşti şi te cutremuri în toată fiinţa ta Şi abia atunci te rogi şi tu pentru moartea (mea). Gâtlejul mi s-a sufocat de dragoste rănită În vise surde mi-am închistat amorul Te-am strigat agonizând c-o limbă pârjolită Tot ce-am vrut a fost să-mi înec dorul… Am căutat în albastrul incolor pacea-mi M-a găsit prima moartea-mi Te-ai veselit degeaba când ai crezut că ai scăpat de mine Ne vom revedea, chiar mâine…

Răsunetul tragediei din gol porneşte Amestecat cu acele reci  dâre insipide  ce lacom se preling pe chip Şi cu gust de pelin pe buze Răsare din noapte şi apune ca o stea Se teleportează prin odiseea timpului şi a spaţiului, fără vreo destinaţie… Tragedia e tragică în felul ei, Comică rămâne în al nostru, Banală în general. Tragedia morţii timpurii, Aruncat de pe o stâncă Unde gelozia tronează ca o ceaţă aspră, Un iubit îşi găseşte tragicul sfârşit În golul muntelui, Pe chipul lui sunt diamante usturătoare… A murit iubind-o şi cu ea în amintire, Iar pe buze avea o rămăşiţă de gust dulce, de-amor. Înainte de final…rugăciunea-i se încheie cu Un cuvânt despre iubită: “Adio!”. Ne luăm adio de la prea multe lucruri… renunţăm la vise fiindcă devin precum cerul pe umerii zeului Atlas, ne aruncăm pe noi în nimic pentru a satisfice oameni trecători, ne abandonăm principiile deoarece nu echivalează cu raţiunea populară, ne distrugem valorile...

Renunţ la visare precum renunţ la zbor Un nou-născut care visează şi speră ca măcar o dată să-şi înalţe aripile spre cer să culeagă stele, să se gâdile cu norii, să miroasă alte planete… alte vieţi. Precum un copil c-o unică dorinţă de cunoaştere deschide ochii complet întâia oară, iar gura-i devine cerc, “Ce brutală este existenţa!” nu-l lasă nici să urce, nici să coboare pe scara infinitului universal. Aşa se pierd visele aşa nu se mai îmbină alte şi alte trepte aşa copilul creşte aşa copilul nu mai vede… aşa copilul nu mai este! Renunţ la cuvinte precum renunţ la simţuri Un om mutilat de regalitatea unui Dumnezeu raţionat de atenţie, lipsit de-o dragoste umană Un nevăzător care nu mai aude nici muţenia şchiopilor Un om rătăcit printre zile, căutând alinarea-n nemuritoarea noapte… Măcar el visează, percepe totul…într-un alt fel… aşa se recuperează visele aşa se mai clădeşte-ncă o scară seculară aşa copilul renaşte,, aşa copilul c...

“-Nu mă alunga aşa uşor din viaţa ta! Te rog, adu-ţi aminte de trecut! -Care trecut?! -Al nostru! Adu-ţi aminte câte promisiuni ne-am făcut… -… şi pe care tu le-ai încălcat!! -Nu e adevărat! -Spui că nu este adevărat?! Ar trebui să te uiţi într-o oglindă… -De ce? Ce legătură are asta cu trecutul?! -Să-ţi priveşti chipul mincinos. M-am îndrăgostit de tine când erai pură, iar acum… ai ajuns să-mi ceri îndurare prin prisma trecutului. Vino să-ţi spun un secret… trecutul e trecut! Gata! Nu mai e, a dispărut! La fel ca noi doi. -Nu se poate! Nu te las! Te rog, nu pleca!! -Eu te las în bocetele tale false, dar să ştii că eu îmi iau adio, draga mea!” După atâţia ani, încă mai rememorez fiecare clipă împărţită la doi, fiecare vorbă aruncată, fiecare alint, fiecare noapte de dragoste, fiecare vis aparţinând şi unuia şi altuia… şi nu realizez cum de s-a putut termina astfel. Uneori, nepoţii mă întreabă: “-Bunico! Dar cine e tânărul ăsta chipeş cu care te săruţi în poze...

Peste dealurile purpurii stă mama şi cu doi copii; se joacă, săltăreţi, ghiduşi aleargă, departe de mama, rămân duşi. Peste dealurile vişinii au dispărut cei doi copii; mama-şi smulge pielea, nu-i mai vede vii se zbate, adoarme-n agonii. Peste dealurile maronii au murit cei doi copii; mama nu se mai roagă, va muri păgână, la fel cu ai ei copii. Credit: Tumblr

Întinde mâna către infinit Apucă-n degetele tremurânde o stea Sărut-o pe colţuri şi povesteşte-i dulce despre mine… Spune-i că m-am închinat înaintea ta de-atâtea ori Şi mai spune-i că eu te-am ghidat prin Univers Să-ţi culegi o stea Te-am lăsat s-o iei pe cea mai frumoasă, dar nu mai frumoasă decât tine în zorii fiecei zile, Te-am lăsat s-o iei pe cea mai strălucitoare, dar nu mai strălucitoare decât a ta privire de smarald Ai ales cum te-a îndrumat inima; ai ales steaua ta! Să nu uiţi… am rămas o mică raza pe chipul tău blajin ce l-am adorat cu mângâieri şi promisiuni de-ndrăgostiţi… sunt o rază din steaua ta, te veghez dintr-un neant, de-unde te-am trimis să mă culegi Te voi veghea la nesfârşit!

Marea se-aruncă în propriile ei valuri Spumegă furioasă în amintirile de-acum o vară Marea ne cheamă… Vai!, cum ne cheamă… cum se-agită, cum ne strigă… Păcat… am rămas o infimă particulă de nisip Nu mă mai pot juca cu scoicile Pescăruşii nu se mai lasă îmbrăţişaţi de mine Nici Soarele nu mai se împrăştie pe creştete Înot prin singurătate cu delfinii invizibili Doar apusul se-ncumetă a mă săruta de rămas-bun Mirosul apei de sare mă atrage în largul ei Am rămas doar eu… Pierdută într-o mare de-amintiri… Oceanul nostru de iubire s-a scufundat în agonie… a devenit o sărmană plajă pustie… unde nici vântul nu mai bate, nici pescăruşii nu mai zboară, nici Soarele nu mai se-nalţă nici noi nu ne mai iubim pe ritmuri asemănătoare cu delfinii jucăuşi de-altădată… pustiu…doar pustiu…