Jurnal de lectură (IX)
Sfîrşit
de sezon – Marius Chivu
Cu excepţia lui Eric Emmanuel
Schmitt, nu cred că am mai citit cărţi de proză scurtă, cu toate că m-a tentat
să descopăr universul lui Julien Barnes la un moment dat. Chiar şi aşa,
scriitorul român cunoscut mai mult pentru jurnalele sale de călătorie, pe
numele său – Marius Chivu, a reuşit să mă atragă-ntr-o atmosferă cu totul
aparte. Poate a fost faptul că m-am regăsit în anumite pasaje (şi eu am avut
bunici la ţară) sau pur şi simplu stilul scriitoricesc m-a cucerit fără drept
de ripostă (ceea ce înseamnă talent). Dar să o luăm cu începutul…
Cele 11 povestiri mă urmăresc chiar
şi-n momentul când scriu acest articol; oare ce i-a spus doctorului urolog
persoana din prima povestire? Talia l-a sunat sau nu? Cu cine a rămas – Elena sau
Eliana…?
Întrebările induc o stare de
meditaţie la absurdul existenţial – unele lucruri se întâmplă fără voia
noastră, într-o imposibilitate de controlat; sensul, adevărul se ascund de noi
într-un joc morbid de-a viaţa. Trei dintre povestiri le-am recitit: Domino, Prin uşile larg deschise şi La vulturul de mare cu peştele în gheare
dintr-o dorinţă de a pătrunde şi mai adânc în misterul din spatele cuvintelor. Banalul (da, oameni mor şi da, se
poate întâmpla să moară şi-n locuri… neobişnuite) devine deodată subiect
literar care permite distrugerea normelor şi joaca de-a scriitorul. Această faţetă
urmăreşte ideea, nu personajul; mesajul e cel care trebuie transmis cititorului
spre devorare, spre decriptare de substanţă primordială. Acţiunea…ei bine, ea e
supusă în faţa ideii care a născut povestea.
Am încercat să depistez un model în
alegerea scriitorului – de ce aceste povestiri şi de ce aşa?
Am observat cum unele teme, de pildă
boala, moartea, iubirea, marea, copilăria se repetă şi se-ntrepătrund în cele
mai multe dintre ele. Totodată, am remarcat şi faptul că personajele alese de
Marius Chivu se pretează la regulile noii societăţi (nu e o ruşine pentru un
bărbat de 30 de ani să nu fie căsătorit, dar pentru cei din generaţia
anterioară este un păcat capital), ceea ce cuprinde şi cititorul actual în
poveste, determinându-l să dea din cap în semn de aprobare (sau negare) pe măsură ce avansează cu lectura.
Iubirea există sub diverse forme –
familială, adolescentină, frugală, paternă…, un amalgam de emoţii realiste care
conferă un sens pe termen scurt omului însetat de cunoaştere. O iubire nu
trebuie gândită, ci simţită, întocmai precum poeziile lui Nichita Stănescu. Orice
încercare de raţionalizare a sentimentelor nu duce decât la dezastru.
Copilăria şi întoarcerea-n trecut
reprezintă o modalitate de salvare a sinelui, de recuperare zadarnică a
paradisului pierdut. O încercare de recompunere fragmentară a perfecţiunii ce
s-a stins în neant.
 |
| Marius Chivu, fotografiat de Ioana Birdu |
De ce Sfîrşit de sezon? De ce acel î ?
Povestirile se-mpart pe categorii,
iar gravitatea este tratată prin inserţii ale cotidianului banal şi ironia
marcantă a destinului, acea improbabilitate de a găsi răspunsuri. O frântură
de viaţă smulsă şi pusă pe hârtie ne pune în faţa faptului împlinit: viaţa nu
oferă răspunsuri la cele mai voluminoase “de ce”-uri. De ce ne îmbătrânesc
părinţii? De ce ne mor bunicii? De ce apare boala? De ce persoana pe care o
iubim nu ne iubeşte?...
Sfîrşit
de sezon înseamnă două lucruri:
terminarea verii, adică – într-un mod simplist de interpretare – încheierea unor
etape şi înlocuirea lor cu ceva ce părea îndepărtat, dar iată că demonii ne-au ajuns
din urmă şi se hrănesc din speranţele moarte ale fiecăruia dintre noi care a
visat şi a fost bătut cu brutalitate (vezi pagina 111) de soarta nefastă. De asemenea,
î-ul
reprezintă scrierea veche, o dorinţă de a păstra intactă copilăria, neatinsă de
moartea celor dragi şi de dispariţia locurilor care şi-au creat un monument în
memoria individului.
Mentalitatea ancestrală se izbeşte de
evoluţia implacabilă care duce la schimbare. O poţi îmbrăţişa, îi poţi oferi un
spaţiu strict înăuntrul tău ori te poţi lupta cu ea (precum Don Quijote cu morile
de vânt), dar vei pierde timp… nimic nu se întoarce, totul se transformă.
Sezonul estival încheiat, copilăria
atacată nemilos, iubirile destrămate… ce ne mai rămâne? Unde mai este
certitudinea că există vreun sens, oricât ar fi el de absurd şi de insignifiant?
Numai cei care şi-au încheiat existenţa au o certitudine – nu mai sunt, aşadar
nu mai caută răspunsuri în disperarea zilnică cu care ne confruntăm. Dar noi? Lăsăm viaţa să ne trăiască sau o trăim noi
pe ea? Ne putem împotrivi sau o lăsăm să curgă? Voi ce părere aveţi?
Comentarii
Trimiteți un comentariu