"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Nu e totul despre cât, cum şi ce scrii. E vorba şi despre ce simte cel care te alege drept imagine simbolică a gândurilor lui timide. Pot să spun acum orice despre orice şi tu să citeşti oricum despre orice. Pot să te fac să râzi sau nu, intenţiile fiind copii legaţi de degetele mele ca într-o presare a gheţii pe o sticlă spartă. Întocmai cum înşir ca să mă joc mărgele de cuvinte, aşa şi gândul tău ajunge la mine dinainte de a-l fi gândit. Îl iau cu penseta ca pe oricare altul să-l examinez sub microscopul secular. Dacă mai rămâne ceva din el, e bine; dacă nu – atunci rămână poezia mea care-ţi poate înlocui lipsa. Dar asta înseamnă că trebuie să spun ceva cu sens, nu? „sens”, „sens”, „snes”, „enss”, „ness”. Ce sens? Nu e niciun sens aici, tu doar citeşti un şirag plăpând de versuri ce se aleargă până la capăt, se rostogolesc, URLĂ!, se opresc. Se opresc?  Sursă foto: Muzeul de artă din Craiova, 2018 © ...

Între mine şi tine zace întortocheat un motan legat cu o sfoară de ochiul meu stâng şi ochiul tău drept. Uneori, se mai trezeşte şi se rostogoleşte; …eu cad sau tu cazi, dar niciodată unul peste celălalt. Uneori cască şi scurtează distanţa dintre privirile noastre. Uneori pătrunde şi-n memorie ne înnoadă gândurile, iar când ne certăm nu mai folosim cuvinte ci câte un ghem scămos pe care-l scuipăm de la unul la altul. Câteodată, mai clipesc şi eu şi tu Motanul abia de-şi ridică capul pe coadă, se unduie în miorlăit… vrea linişte. Ne fixăm privirea, rămânem încremeneţi, n-avem ce face. Motanul toarce. Sursa - Pinterest

Să ne imaginăm o conversaţie  în care eu zic „da” şi tu zici „nu”: oare cât de repede nu ne-am înţelege? Clişeul dur nu pare să dezlege credulitatea noastră în misterul fiinţei care ştie să vorbească fără a spune, de fapt, nimic. Încep eu conversaţia, tot eu o termin – ca într-un monolg tragic antic în care un zeu indignat de curajul meu va veni să mă cenzureze. Îmi adun dinţii şi-i pun la tine în gură –  poate aşa limbile noastre se vor apropia mai uşor de înţelesul lor. Te învăţ să silabiseşti ca mine şi numărăm pe degetele de la picioare de câte ori ne-am înţeles cum trebuie. Zero. Zero. Zero. Zero şi jumătate. Minus unu. Zero.  Repetiţia se înfige în coaja creierului şi eliberează sensul sub formă de spori. Eu cred, tu crezi, noi credem –  e suficient. De ce continui să mă mai întrebi ce cred, nu e evident? Da, nu, da, nu, da, da, da… Mişcarea există deja, Eu am să brevetez manifestul „nunu” cu un pic de suprarealism postmodernist. ...

Aş fi încercat să mă desprind numai şi numai dacă ceea ce mă ţinea nu ar fi fost chiar ce-mi doream să menţin intact în mine. Nu l-am putut regreta… Nu am putut regreta că l-am ţinut, că l-am ţinut de mână când toţi ceilalţi i-au dat drumul. Nu am putut şi nici nu pot să-l dau deoparte. E încă acolo. Mă priveşte cum încerc să mă smulg din cuşca pe care mi-am ridicat-o singură în loc de castel din bare de ţipete şi pereţi bătătoriţi cu palmele atât de mici. E de partea cealaltă. Mă aşteaptă aşa cum şi eu l-am aşteptat să se facă mare. Are o oglindă pe care şi- ţine în dreptul chipului. Doar reflecţia ochilor mă priveşte înapoi. Simt teama. Teama de a fi liber. Teama de a mă simţi necontrolată de propria mea minte dictatorială, acolo… unde este el. Începe să-mi arunce cioburi cu care râcâi ce mi-a mai rămas până la el; râcâi, râcâi, scrijelesc o lacrimă, un nume, râcâi, mă tai la un deget, sângele se prelinge-n praf, râcâi, nu mă doare, r...

Tăcere. Uneori, devine din ce în ce mai bine să uiţi că ai trăit atâtea zile. Senzaţia de nou-născut îţi atârnă pe piele când te trezeşti. Zâmbeşti fiindcă nu ai nimic de care să-ţi pară rău. Nu vrei să-ţi aduci aminte. Tăcerea. Uneori, sunt curioasă cum ar fi să mă nasc din nou, alteori, nici nu mai vreau să deschid ochii dimineaţa. Aş vrea o călăuză ca în filmul lui Tarkovsky, iar eu să visez că dorm pe-o iarbă umedă şi moale ca-n pântecele mamei mele. Tăcerea tace. Uneori, aş vrea să tacă omenirea şi să-şi asculte respiraţia, să vadă cât e de bolnavă. Uneori, aş vrea să nu mai existe linişte ca să nu mai pot gândi fiindcă orice idee se naşte în minte mă îndepărtează de copilul din mine. Foto: Cheia, iulie 2018 © 

Era odată un copil. Îi plăcea să se joace pe întuneric. Azi-noapte, pipăia noaptea în căutarea ultimei piese dintr-un puzzle, dar tot ce găsea erau indicii goale ce-l purtau spre ceva indefinit. S-a speriat, a răsuflat indignat, a continuat să alerge în cerc până ce tălpile i-au prins aripi şi au aprins un foc în jurul lui. Degeaba încearcă acum să dezlege piesele de fum… e în zadar să încerci să mai evadezi din Tartar. Dincolo, l-a întrebat pe Zeul Suprem de ce nu l-a lăsat să termine când mai avea atât de puţin (iar el se credea atât de fericit), iar Zeul îi răspunde că orice creator trebuie să se odihnească. „Timpul există împotriva ta. Cine îl poate controla depăşeşte infinitul  cu eternitatea. Ţin minte cum cineva m-a oprit şi pe mine la un moment dat din a completa contemplarea lumii-templu ce tocmai o conturasem; nu am mai avut timp să le spun secretul, şi l-au luat singuri şi apoi au dat vina pe mine că nu i-am făcut fericiţi.” „Dar de ce mă iei acum, ...

Eşti şi râul din care vin şi răul spre care tind. Stelele coboară de pe cer în joc de iele, iar cântul ce se-aude incantat de mii de voci e doar Kant reinvocat de frumuseţea însăşi. Obiectul cugetării mele trebuie privit prin obiectiv trebuie curăţat pe obiectiv de orice formă de gunoi care ar putea obtura  obiecţia. (Dacă v-aş spune că mint… m-aţi crede? Dacă v-aş spune că am un secret atunci când scriu poezie… aţi vrea să-l aflaţi? Dacă v-aş spune că nici măcar eu nu ştiu care e secretul… m-aţi ajuta? Dacă v-aş spune că mă joc cu voi… aţi mai citi? Dar nu uitaţi că eu mint, iar voi căutaţi printre rânduri adevărul.) Nu-mi mai este frică  nici de răul din care vin  şi nici de râul spre care tind, toate-s trecere şi totul e neclar, dar măcar… îmi mai rămâne să iubesc  soarele cu apa vorbele cu lopata nebunia cu săgeata Am să iubesc totul până ce stelele mi se vor topi-n sânge, iar ielele mă vor purta  cu ele… departe. Foto...

Coborând scara în spirală am crezut că voi ajunge la tine, dar se pare că mă învârt fără oprire în jurul axei proprii. Nu pot ieşi din mişcarea mea fiindcă ar însemna să nu mai fiu decât alt-cineva care coboară, dar nu Eu. Oare a reuşit cineva să se întoarcă? A văzut cineva ce ascunzi acolo, jos şi s-a speriat atât de tare încât duhul i-a zburat liber înapoi la mine? Nu ştiu ce e mai dureros pentru o fiinţă care caută certitudini: faptul că nu ştiu care-mi este întrebarea sau faptul că nu ştiu cine eşti acum, dar ştiu ce vei fi dacă nu voi reuşi să cobor … Arhiva personală - Vama Veche, 2017 ©

Gândurile poznaşe erup dintr-un prea plin, dar nu sunt decât o amăgire imaginară a conştiinţei ce se macină pe sine printr-o entropie de iluzii. Acestea zboară năstruşnic primprejur demolând certitudinile aberante mă agasează până şi nocturn, dar le alung ca pe nişte amărâte de fantasme neconcordante cu războiul meu intern. Închid ochii şi-mi imaginez iubire îmi imaginez cum eu sunt iubire  şi nu am cum să fiu ponegrită-n eter de orice altceva ce nu e iubire. Abia atunci… abia atunci, gândurile nătângi din plângeri de îngeri căzute devin un cristalin apus de glas ce-mi şopteşte anemic: “Ai reuşit”; m-am eliberat de Ei fiindcă m-am găsit pe mine. Unde m-am găsit pe mine? În miezul inimii, în cea mai absurdă peşteră – unde cerul e pământul, apa e arzătorul soare, iar singura lumină de care mă pot agăţa înspre salvare este cea a amintirilor senzoriale. Aici s-a născut o idee, o simplă înşiruire de  semne cu sens.  Eu. Nu. Sunt. Numele. Meu. Eu ...

Sunetul mi se prelinge din ureche precum o undă marin ă  sugrumată de furtuna norilor care gem în noapte de o prea tristă singurătate. O disperare lăuntrică se naşte-n mine – încercare chinuită de readucere-n sine; degetele mi se-ncolăcesc peste firul roşu de telefon capătând forme muzicale cu un ton afon Cunosc clişeul deznodământului… am pierdut orice contact cu lumea invizibilă. Ochii se strepezesc, dinţii îmi adorm şi cad nasul se astupă şi mi se mută-n cap instant. Dacă m-aş privi acum în oglindă, aş vedea doar un geamăn mutilat cu o voinţă străpungătoare de a-şi îndeplini ultima dorinţă – secvenţa figurii mele anterioare mi s-a întipărit adânc, dar nu mai am raţiune să judec şi nici suflet să fiu… Atunci… cu ce pot scrie (şi despre ce) dacă nu mai îmi acord senzaţii? Nepremeditat, natura mă primeşte într-ale ei viscere reavene Umezeala ceţii coboară mistic şi mă-mpresoară Sunt un biet pui golaş ce-şi caută o mamă. Corporalita...

În fiinţa mea se produce cel mai teribil război. De parcă două capete febril se tachinează şi-mi alungă orice gând din carcasa mult prea incomodă pentru un cuvânt. Suntem unul şi aceeaşi, stea şi lumină el arde plăpând – îndepărtat, ea fără nicio vină îşi stinge vâlvătaia brusc şi-l lasă pe sărman să bâjbâie angoasat prin vidul din van. Prinsă la mijloc, nu mai pot juca rolul de mamă şi nici a urca în temniţa lor nu-mi e cu putinţă fiindcă ştiu cine e vinovat şi cine nu mai are credinţă. Pun între cele două părţi o oglindă şi-i las să vorbească, să se cunoască pe ei înşişi – singurătatea ascunde mai multe răspunsuri decât orice preambul psiho-analitic printre vise şi visuri. Oglinda devine un scut sensibil – e spartă de nevoia Celuilalt de a deschide calea către Opusul din Apus; se privesc curioşi, c-un ochi închis, prin abis. - Ţi-e teamă? - Ţi-e teamă? - Apucă-mă de mână. - Apucă-mă de mână. Şi fiinţa s-a născut înăuntrul ...

Sunt un biet privitor absent ce nu-şi mai aude ecoul latent. Mi-a fost dat să caut lumina-n noapte (ce erezie! să cauţi alinare atunci când îţi trebuie) ce-am văzut nu poate fi văzut decât cu ochiul minţii. Orice alt simţ pe care l-am posedat vreodată a fost ars brutal în tumultul visceral al coşmarurilor; Am rămas doar cu trupul meu, sfâşiat de chintesenţă-n particule atât de mici, încât am crezut pentru o clipă că …m-am născut din nou.  Îmi ciupesc fiecare bucăţică din corp şi nu mă simt ca fiind a mea. Devin o oarecare. Sunt oare cea care va scrie următorul/următoarea *insert here* de succes ori mă voi stinge stingheră, într-un un ungher al minţii mele mult prea melancolice…? Adevărul se joacă de-a v-aţi ascunselea prin vintrele şi venele mele. La fel şi Dumnezeu. O fărâmă divină am cules de prin ciupiturile mele Am o fărâmă divină ce-mi străluceşte-n vârful capului şi-n degete şi tot ce-ating devine poezie. Totuşi, de ce m...

Un contur de linii congruente mi s-a reflectat pe sticla udă dintr-un tramvai îngheţat aburii călătorilor îţi ştergeau chipul pentru o clipă nu te puteam repera… erai şi nu erai o prismă a luminilor golite ce se scurgea odată cu sudoarea norilor – rece anotimp, timp de contemplare… Un contur de linii congruente ce se prelungesc pe albul venelor concave până ce ating cele două bucăţi de carne, apetisante care lâncezesc spre putrefacţie – de ce nimeni nu le atinge spre desfătare? un munte fin cu două creste devine podul dintre prelungirile coloanei infinitului, uşor zdruncinată de gânduri severe şi încruntături gingaşe… Coloana infinitului coboară înspre stelele de culoarea trifoiului… iz de felină tolănită-n iarbă, o fiară blândă ce-şi aşteaptă prada într-un joc de-a Şeherezada… O boltă se prelungeşte înspre tâmple şi valurile ţi se revarsă pe umeri. Un contur strident pentru o inimă ce se zbate în depărtare. Mi se pare o fantas...

Ceea ce e vechi se-ntoarce-n mormânt se ascunde printre glasuri de pământ cu care-mi pieptăn oasele prin plimbările către apus. Ce e vechi se-ntoarce-n lumescul primordial ce Unul era făcut şi cu Unul se trăia fiindcă nu existau doi de-un fel ci un singur fel. Ce vechi-mi pare totul şi eu ce nouă-mi sunt Încă mă descopăr înc’ miros a necunoscut şi cel nenăscut va naşte haosul – o nebuloasă trivială a ceva damnat prin definiţie o aglomerare de cuvinte ce se-nşiră într-o poezie. Ce vechi-mi sunt acest’ cuvinte şi ce bătrână-mi pare mâna cu care scriu acum şi acum acum a…cum ? a…cu…m. Sursă foto: Tumblr

Toamnă, dulce toamnă amarul vieţii mele de trubadur ţi-l las să-ţi aşterni pe el alene alaiul tău de codru rece şi-n surdină să mai zbiere vreo două, trei rândunele rătăcite. Toamnă, dulce toamnă te las să mă acoperi încet să mă descoperi – printr-un biet ochean de vise unde florile umede învie. Şi te las să mă acoperi cu frunzele descumpănite ce se prăvălesc nefericite în viziunile nocturne. Şi galben, şi verde, şi puţin roşcat - muşcătură duplicat a unei fiinţe lacome şi austere ce se-ascunde disperată; (zboară din taină în taină) Nălucile stau la pândă, sunt copaci alungaţi de muma care tremură-n coşgiuc şi are o ultimă strigare: “Nu mă lăsaţi, vreau să mai apuc încă o zi şi încă o toamnă să se mai scutere o dată pomii cei viteji să mai cadă încă o dată şi încă o dată peste sufletele celor abia treji – cu toţii suntem plini de dor pentru clipele verzi şi fragede… acum mă descopun putrezesc şi timpul e un hău ce m...

Îmi pierd cutia craniană în defavoarea celei toracice… viscerele, embrionii ca nişte mormoloci în erupţie şi limfa se pre-umblă aiurea prin mătasea calcifiată a fiinţei mele. Sunt plină de tine şi tot nu-mi ajungi… precum valul la ţărm te spargi ca să revii din nou mângâi cu spuma nisipul fin al primei iubiri. Haide, iubitul meu, să ne aruncăm în mare tu – valul meu să fii nu ne va ajunge marea toată ca să ne iubim. Pun o scoică la ureche şi aud sirenele cum mă strigă anemic; din Atlantis m-am născut, dincolo de Pământ şi-n stele voi apune (cea mai strălucitoare stea e cea care moare) Ne vom ţine de mână pe-un nor şi vom zbura, zbura, zburaaa departe ne vom desprinde rămânem fără umbre vântul ne va fi corp, iar ceaţa dimineţii ne va fi mantie – două trupuri dezlănţuite Tu – Poseidon Eu – nebunia Neptuniei. // nu mă mai pot lega de raţional atât timp cât viaţa urlă-n mine să sar, să gust, să muşc să exist, ...