"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

N-ar trebui să fac pauze aşa dese;   Dacă eu mă uit într-o vâltoare abisală şi nu mai am răgaz să mă salvez atunci cine, cine va putea săruta imposibilul în locul meu? Şi dacă-l atinge altcineva, dacă altcineva mă scoate din mine mă plasează aleatoriu pe linia vieţii (închid ochii. încep să visez. E prea multă lumină în această călătorie, iar eu prea obosită ca să pot dormi) şi mă lasă liberă să alerg liberă prin infinituri paşnice, colorate, extazice atunci mai sunt eu cea care scrie cuvintele pe hârtie, mai sunt eu ochiul care clipeşte când vântul îmi împreunează genele? mai sunt eu cea care suspină la glasuri de copii? mai sunt eu piciorul întins dimineaţa, lângă tine? mai sunt eu glasul care alungă teama de întuneric: “Nu-ţi fie teamă, nu eşti singur!” Mai sunt eu… eu?   N-ar trebui să fac pauze aşa dese; îmi ies din ritm şi ritmul iese din mine. Deşi îmi place să văd cum secundele se aleargă pe cadran, îmi p...

Mă-ntorc către mine de fiecare dată când lumea mă abandonează. Mă pierd printre glasurile care-mi tocesc timpanele, mă pierd printre degetele care-mi încleştează esofagul opresc respiraţia, mă sufocă, nu am altă şansă decât să visez spre interior. Capul îmi este purtat de corp, dar mintea mea nu înţelege

Durerea cea mai cumplită pe care o manifest deseori este lipsa de comunicare între oameni. Cu toate că nu sunt adepta conceptului de “a citi minţi” deoarece o consider o încălcare gravă a intimităţii, uneori această abilitate-minune ar putea salva relaţii, ar facilita exprimarea gândurilor unui timid ş.a.m.d. Fiecare dintre noi are dreptul la intimitate, iar aceasta se dobândeşte cu adevărat doar într-o singurătate absolută. Singurătatea este un lucru benefic, atât pentru spirit, cât şi pentru minte. Din cele mai mari dureri au luat naştere cele mai impresionante opere/capodopere – şi aici mă gândesc la exemplul de tărie al Fridei Kahlo şi la angoasa virulentă a Sylviei Plath. Ce deducem de aici? Artistul neînţeles se retrage în

Buimacă, aud cum se sparg zgomotele secunde de cristal se scutură din cer cu cât clipesc mai mult cu atât ele cad mai mult(e)… M-am trezit dintr-un somn al genelor, mi-au amorţit pomeţii şi degetele picioarele sunt încremenite pe asphalt, cioburi cad din cer, mă sparg incoerent… Zbor antagonic, timpul s-a îndrăgostit de mine şi mă vrea crăiasă în castelul lui… a spus că-mi îndeplineşte o ultimă dorinţă de muritoare… “Fă să nu mai fie timp!” Zâmbet inocent – “E imposibil, altfel n-aţi mai exista…” Am închis ochii şi l-am lăsat să mă seducă, pe drum – am început să plâng, iar lacrimile mele erau clipe de cristal ce se spărgeau peste bieţii privitori.

“Era o vară stranie pentru nimic în lume pe masa festivă nu ştiu de unde şi până unde a doua zi dimineaţă, la ora şapte mă tot rugasem de Buddy bineînţeles domnul Willard - Aşa mă bucur c-or să moară chipul din oglindă camera de aşteptare a doctorului Gordon spitalul privat - Normal că maică-sa l-a omorât era întuneric beznă cadillacul negru camera lui Joan - A dat norocul peste tine - Esther - Am să mă fac psihiatru! un strat nou de zăpadă… … am păşit în încăpere. “ Eshter a păşit, Sylvia nu. De ce? De ce te-ai lăsat pradă nesomnului De ce ai lăsat frigul să te îmbrăţişeze? - Fiindcă eram singură, nu aveam decât propria-mi tăcere! Dar cum rămâne cu poezie? - Un fir de praf… Ne dezintegrăm aiurea în zborul nostru către infinitul ceresc care se poate (sau nu) să ne înghită, mântuire, mântuire pentru sufletele amare şi bolnave… însingurate, moartea oferă alinare… e plăcut să te legene vântul atunci când atârni de un copac e plăcut să dormi atunci câ...

- Ştiu că mă pot baza pe tine! - Eşti cea mai importantă persoană din viaţa mea, să ştii! - Nu-mi vorbi despre mine, vreau să ascult numai povestea ta… - Haide să ne jucăm cât încă mai suntem copii! - Ana, te-aştept afară. Grăbeşte-te, nu vreau să întârziem… - Îmi era aşa de dor de tine… - Când a trecut timpul? Parcă abia ce am intrat pe uşă şi acum trebuie să plec. Când a trecut timpul? Când şi unde au dispărut momentele infinite pe care le-am experimentat în cei 17 ani de existenţă? Toate au devenit amintiri, clipe de nostalgie în care rememorez discuţii cu prieteni vechi, îmbrăţişări cu membrii familiei (unii dintre ei nemaifiind acum lângă mine), cuvinte care ţi se urcă pe piele şi-ţi străpung inima cu fericire… când au dispărut toate acestea? Cine mi le-a luat? Timpul, cu imposibilitatea lui de a fi cuprins… tot ce putem face este să îmbătrânim şi să ne coasem o mantie de amintiri cu care să ne învelim sufletul însingurat în nopţile cu lună plină… ...

Tic – tac, tic – tac // Adun timpul în palmă de parcă ar fi firimituri din cozonacul bunicii copt pentru ziua de Crăciun. Aliniez printre liniile palmei cele rămase de festinul închinat unei sărbători creştine Zăpada curge şi iar curge un înger se scutură de praf zgâlţâi un om de zăpadă în globul meu de cristal… Palma stângă mi-e doldora de firimituri parcă aş avea o mână de zăpadă dacă ies să-ntâmpin gerul, am s-o îngheţ dacă rămân, se va topi… Cu cealaltă mână răsucesc broasca-n cheie de 20 de ori într-o parte de 21 de ori în altă parte până ce voi ajunge la vârsta de 50 de ani completă… Strâng nesigură pumnul albit viscolul o zbugheşte-n casă şi răstoarnă tava cu ceştile de cafea pe şorţul bunicii… Mă urnesc prin nămeţi, Abia, abia fac un pas, dar trebuie să mă grăbesc timpul nu-mi ajunge timpul se destramă în palmă aşa că fug… alerg cât mai departe de umbra ce mă urmăreşte-n noapte fug de clipa de-acum c...

O banalitate anormalizată O banalitate uniformizată astfel se descrie însăşi existenţa ciclu repetitiv între viaţă şi moarte. Omul este chiar amorul dintre cele două extreme despărţite de religii care ne obligă să ne conformăm la ceva absurd: o lege a credinţei… Dincolo de misterul universal şi întrebările retorice, se ascunde inimaginabilul pe care-l modelăm de mii şi mii de ani: FRUMOSUL… Arta pură înglobează frumosul ca şi temă, universalitatea, da banalitatea… oare? M-am săturat de tablouri repetitive înfăţişând imagini umane care nu-şi caută sensul ci, prin staticul lor, devin frumoase. Vreau să regăsesc Frumosul şi-n ziua de azi şi-n amintirea mea şi-n aşteptarea zilei de mâine şi-n curajul de a fi nerăbdător. Smulgi clipele din mâna unui Zeu pentru a ţi le-nşira la gât, pe gene, sub picioare – le-nvinui de o biologică degradare care este numai a ta; timpul doar te măsoară şi-ţi spune cât mai ai până ce ai să ...

Ai nevoie de curaj să fi răbdător cu tine însuţi, dar şi cu cei din jurul ideii de viaţă cu sens, cei care nu estompează divinitatea şi se lasă cuceriţi de vorbele sfinţilor ademenitoare către erezie într-un final sau… nu. În jurul celor care se hazardează în cuvinte de dragoste pentru a-şi justifica fericirea se creează o aură de simplitate infantile sau… nu. Printre acei care se-aruncă-n beznă pentru a se-nvârti prin haos, găuri negre şi aberante motive pentru perceperea luminii sau… nu. Cu cei care defines destinul prin propriile alegeri; fie că mori, fie că trăieşti fie că cerşeşti, în faţa unui popor inhibat dezumanizat şi dezagregat un sens, oricât de cucernic ar fi el, numai să fie… sau nu. Ai nevoie de timp Cine nu are nevoie de timp? Ai nevoie de timp fiindcă utopia te macină şi-ţi corelează trupul în ceva despotic Ne naştem puri creştem, înfruntând curajoşi fiecare zi apoi ne lamentăm în minimaliza...

Culeg raze de lumină le pun în palmă noaptea, între linii mă vor gâdila sunt avidă să le simt atunci când insomnia mă cuprinde, sufletul mi se desprinde, se rupe cu tot cu amintiri, erosul şi thanatosul dispar şi-mi lasă doar o nebuloasă un pur şi simplu neant în mijlocul pieptului. Suflă brutal un muson prin capilare şi neuroni îmi răscoleşte fiinţa şi nefiinţa ce va să vină… Dacă nu mai am esenţă, exist? Dacă exist, sunt? Cine sunt? Măcar se defineşte acest “sunt”? Unde să mă mai ascund de teroarea timpului care mă striveşte, care mă sufocă: “Nu ai timp să culegi Soarele!”? Atunci, pentru ce am timp? Mă smiorcăi pentru necuvintele spuse care mi-au înlănţuit creierul de-angoasa unei lumi străine de imaginaţia mea… Cât să mai sper că noaptea se va termina cu un fascicul de lumină palpitând înăuntrul irisului meu, dis-de-dimineaţă? Luaţi omului speranţa şi va rămâne cu… …nimic… Un nimic- dictator pe care nu-l per...