Extrase de jurnal - Îmi este dor să îmbrăţişez timpul…-

De ,
- Ştiu că mă pot baza pe tine!

- Eşti cea mai importantă persoană din viaţa mea, să ştii!

- Nu-mi vorbi despre mine, vreau să ascult numai povestea ta…

- Haide să ne jucăm cât încă mai suntem copii!

- Ana, te-aştept afară. Grăbeşte-te, nu vreau să întârziem…

- Îmi era aşa de dor de tine…

- Când a trecut timpul? Parcă abia ce am intrat pe uşă şi acum trebuie să plec.

Când a trecut timpul? Când şi unde au dispărut momentele infinite pe care le-am experimentat în cei 17 ani de existenţă? Toate au devenit amintiri, clipe de nostalgie în care rememorez discuţii cu prieteni vechi, îmbrăţişări cu membrii familiei (unii dintre ei nemaifiind acum lângă mine), cuvinte care ţi se urcă pe piele şi-ţi străpung inima cu fericire… când au dispărut toate acestea? Cine mi le-a luat? Timpul, cu imposibilitatea lui de a fi cuprins… tot ce putem face este să îmbătrânim şi să ne coasem o mantie de amintiri cu care să ne învelim sufletul însingurat în nopţile cu lună plină…

Oamenii se schimbă, este inevitabil. Dar unii dintre noi am evoluat, în timp ce alţii s-au transformat în versiunile cele mai rele posibile, contrar aşteptărilor (noastre, ale societăţii, ale familiei). Mi-ar fi plăcut să păstrez intacte câteva persoane doar de dragul amintirilor… acum, când ne întâlnim pe stradă, abia ne salutăm, suntem nişte străini… odată ne împărtăşeam secrete şi vise, iar acum totul s-a şters… când a trecut timpul?

Să nu mă înţelegeţi greşit, nu-mi doresc să îndeplinim vreo profeţie asemănătoare “tinereţii fără bătrâneţe”, nici nu concep să trăim veşnic (ceea ce ar deveni plictisitor). Îmi doresc să înţeleg de ce percepţia mea asupra timpului se dezorganizează din ce în ce mai haotic cu cât experienţa mea de viaţă se extinde? Ziua de ieri mi se pare că se află la o eternitate faţă de ce mi se întâmplă în prezent… orele devin secunde, gândurile şi emoţiile se preschimbă în unităţi de măsură diferite de restul lumii…

Câteodată, numai poezia mă salvează de la a pierde contactul cu realitatea. Prin versurile pe care le scriu sunt capabilă să readuc în conştient ceea ce crezusem iniţial că s-a pierdut între milioanele de secunde pe care deja le înmagazinasem inconştient. Dacă aş putea să înviu momente prin simpla lor scriere, cred (în acest moment) că aş alege unul singur: când reflexia mi-a devenit prietenă, iar mintea mea – locul celor mai frumoase fantezii.
Dar să nu uităm de muzică, artă, fotografii… prin ele putem alunga nostalgia şi s-o înlocuim cu fragmente de emoţii pure din altă perioadă de timp.

Ne aducem aminte, dar nu mai putem trăi acelaşi moment de mai multe ori… ne putem simţi infiniţi pentru un scurt interval, atât.



Comentarii

Trimiteți un comentariu

Popular

Ce mai înseamnă în ziua de azi curajul de a fi tu însuţi?

De ,
Imagine
Pe lângă faptul că avem o societate consumeristă ce pare a ne consuma ea pe noi înainte de apuca măcar să schiţăm un gest de autoapărare, fericirea de a fi tu însuţi, lipsit de bagajul imagistic al lucrurilor devoratoare şi în absenţa eternei comparaţii cu exteriorul voalat de prejudecăţi al altora (care niciodată nu corespunde în totalitate cu interioritatea pe care fie încearcă să o modifice, fie încearcă să o ascundă adânc, atât de adânc încât uită că sunt oameni înainte de orice altceva), pare a fi ceva abstract. Cine mai e fericit în ziua de azi? Scriind aceste lucruri, mă întreb constant, iar răspunsul nu e deloc satisfăcător. Îmi doresc vieţile altora să se plieze pe unicitatea mea, îmi doresc aia şi ailaltă fără a vedea că, de fapt, am totul deja în mine, precum o mină de aur în care zace metalul preţios în aşteptarea descoperitorilor. Şi la fel se aplică tuturor, doar că unii aleg voit să devină orbi, iar alţii sunt orbiţi de strălucirea falsă a altora. Revin cu întrebarea
Citiţi în continuare:

Un mic joc de cuvinte

De ,
Imagine
Nu e totul despre cât, cum şi ce scrii. E vorba şi despre ce simte cel care te alege drept imagine simbolică a gândurilor lui timide. Pot să spun acum orice despre orice şi tu să citeşti oricum despre orice. Pot să te fac să râzi sau nu, intenţiile fiind copii legaţi de degetele mele ca într-o presare a gheţii pe o sticlă spartă. Întocmai cum înşir ca să mă joc mărgele de cuvinte, aşa şi gândul tău ajunge la mine dinainte de a-l fi gândit. Îl iau cu penseta ca pe oricare altul să-l examinez sub microscopul secular. Dacă mai rămâne ceva din el, e bine; dacă nu – atunci rămână poezia mea care-ţi poate înlocui lipsa. Dar asta înseamnă că trebuie să spun ceva cu sens, nu? „sens”, „sens”, „snes”, „enss”, „ness”. Ce sens? Nu e niciun sens aici, tu doar citeşti un şirag plăpând de versuri ce se aleargă până la capăt, se rostogolesc, URLĂ!, se opresc. Se opresc?  Sursă foto: Muzeul de artă din Craiova, 2018 ©
Citiţi în continuare:

Emma Bovary, Don Quijote şi… încă cineva

De ,
Imagine
Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual. Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don
Citiţi în continuare:

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

De ,
Imagine
Ce este real? Destinul pe care (se presupune) că-l deţinem? Există o fericire mai mult sau mai puţin impusă/auto-impusă în care intră a avea un loc de muncă bine plătit, o carieră, o familie, o casă, dar toate acestea sunt oare standardul vieţii pe care avem dreptul să o trăim?! Din punctul meu de vedere, acestea sunt metode ale statutului, ale societăţii ancestrale, de îndoctrinare a spiritului uman. Suntem nişte fiinţe care avem nevoie de aer, de natură, de lumină, avem nevoie să privim zborul păsărilor pentru a învăţa cum să ne creştem aripi… în timpul în care trăiesc, nu mă simt liberă şi nici fericită cu standardele iluzorii după care majoritatea se ghidează. Din păcate, societatea contemporană ne-a
Citiţi în continuare: