"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Aleargă, copile, nu fi prost Aleargă către nicăieri, aleargă către tine şi îndepărtează-te de lume. Universul te cheamă să-i asculţi melodia, un vers te supune la maturizare tu să nu mai creşti, lasă-ţi sufletul să se extindă şi să te cuprindă… Aleargă, copile, nu fi prost, eternitatea poate fi atinsă cu un deget inocent, aleargă de timp în contratimp sari de pe un picior pe altul, mergi în mâini, aruncă-ţi şosetele, ghiozdanul, hainele într-o baltă de “aşa nu” strâmbă-te în fel şi chip, îndepărtează coşmarul zilei de mâine înfăşoară iubirea în venele tale numai nu lăsa timpul să te ajungă din urmă. Aleargă, copile, nu fi prost, aleargă către Demiurg şi vinde-ţi sufletul senzaţiilor reale care îţi pot aduce fericirea fiindcă ele sunt ale tale, doar ale tale… Aleargă, copile, nu fi prost, Aleargă cât încă mai poţi…

- Ştiu că mă pot baza pe tine! - Eşti cea mai importantă persoană din viaţa mea, să ştii! - Nu-mi vorbi despre mine, vreau să ascult numai povestea ta… - Haide să ne jucăm cât încă mai suntem copii! - Ana, te-aştept afară. Grăbeşte-te, nu vreau să întârziem… - Îmi era aşa de dor de tine… - Când a trecut timpul? Parcă abia ce am intrat pe uşă şi acum trebuie să plec. Când a trecut timpul? Când şi unde au dispărut momentele infinite pe care le-am experimentat în cei 17 ani de existenţă? Toate au devenit amintiri, clipe de nostalgie în care rememorez discuţii cu prieteni vechi, îmbrăţişări cu membrii familiei (unii dintre ei nemaifiind acum lângă mine), cuvinte care ţi se urcă pe piele şi-ţi străpung inima cu fericire… când au dispărut toate acestea? Cine mi le-a luat? Timpul, cu imposibilitatea lui de a fi cuprins… tot ce putem face este să îmbătrânim şi să ne coasem o mantie de amintiri cu care să ne învelim sufletul însingurat în nopţile cu lună plină… ...

Mă-nchin pentru ştiinţă mă-nchin pentru cultură şi-mi sacrific trupul în numele adevărului. Las trupul să mi se dezvirgineze prin aflarea de atomi care-mi compun eternul şi aerul şi somnul. Mă-nchid într-un spaţiu gol în care nu se scurge timpul zgomotul fotonilor amuţeşte până ce amuţesc şi eu. Sufoc plante artificiale cu care-mi ornez sufletul tern şi şters de secole ca ţărmul de mare. Îmi holbez esenţa la stele şi devin vapori de cuget efemeră, mă extind în orizont degeaba… doar un glas mut de fiară. Sunt curioasă să-mi răspund: “Oare există sens?” şi care este sensul întrebării mele fără sens. Mă leg de tainele incomensurabile şi-mi schinguiesc sufletul de un rug vizibil numai în faţa nonconformismului de a fi… şi atât. A fi şi a crea A crea ceea ce eşti a fi ceea ce creezi a fi… a fi… a fi. Sursă foto: Tumblr

Tic – tac, tic – tac // Adun timpul în palmă de parcă ar fi firimituri din cozonacul bunicii copt pentru ziua de Crăciun. Aliniez printre liniile palmei cele rămase de festinul închinat unei sărbători creştine Zăpada curge şi iar curge un înger se scutură de praf zgâlţâi un om de zăpadă în globul meu de cristal… Palma stângă mi-e doldora de firimituri parcă aş avea o mână de zăpadă dacă ies să-ntâmpin gerul, am s-o îngheţ dacă rămân, se va topi… Cu cealaltă mână răsucesc broasca-n cheie de 20 de ori într-o parte de 21 de ori în altă parte până ce voi ajunge la vârsta de 50 de ani completă… Strâng nesigură pumnul albit viscolul o zbugheşte-n casă şi răstoarnă tava cu ceştile de cafea pe şorţul bunicii… Mă urnesc prin nămeţi, Abia, abia fac un pas, dar trebuie să mă grăbesc timpul nu-mi ajunge timpul se destramă în palmă aşa că fug… alerg cât mai departe de umbra ce mă urmăreşte-n noapte fug de clipa de-acum c...

Mă arunc prin ape pentru a pluti în dedesubturi ascunse omului de rând. Înot, iar mâinile mi se despart de trup agonizez, dar totuşi… mă scufund. Mă-ncarnez într-un peşte-clovn precum un crustaceu întortochez curenţi de apă pentru a atinge ce este al meu. O împărăţie de cuvinte nu deţin pentru a descrie ce mi se prăvale-n faţa-mi bule de aer ies prin pori mă-ntâlnesc cu delfinii călători şi-i întreb de unde pot culege scoica cu roşeaţă, perla sulfurată; ne bălăcim în continuu dar niciunul dintre ei nu este primul care să-mi indice ascunzişul… Algele mă poartă mai departe se ivesc meduze călătoare “Ce-i cu tine aici, om nătâng?” “Nu vorbiţi cu mine, sunt plăpând…” Se-ncolăcesc şi mă cuprind vor să mă sufoce şuşotind despre o scoică cu roşeaţă perla sulfurată a regelui Poseidon; smulsă din coroana lui… Le sucesc tentaculele, se-nvârt, săracele de durere, de plăcere de-acum sunt liber să caut în adâncuri secr...

Cine sunt eu? Ce reprezint în raport cu lumea? CINE SUNT? Oare vreun om a fost capabil să-şi răspundă singur la această întrebare exasperantă? Şi oricum… dacă într-adevăr a reuşit să se definească, atunci acest om nu e universal, ci un individ într-o vastitate de alte forme de viaţă. Aşadar… cine sunt eu? Cine eşti tu? Cine suntem noi? Generalizând, corpul nostru s-a împrietenit cu raţiunea şi sentimentele şi astfel am devenit Umani. Simplist accentuat… suntem oameni, fiecare având o personalitate, o istorie personală, cunoştinţe din diverse domenii, pasiuni diferite, gusturi diferite, toate acestea însumate făcându-ne să ne simţim unici. Prin şederea ta aici, pe Pământ, dai sens celor care vin în contact cu tine, dar asta nu înseamnă că-ţi găseşti şi tu sensul… În cei 17 ani de existenţă ai mei, pot afirma clar şi răspicat că habar nu am  cine sunt, dar acest fapt nu mă deranjează întotdeauna. De ce? A nu te defini complet îţi dă posibilitatea de a experimenta cu ...

Nemurirea sufletului oare chiar se vinde? O găsesc rătăcită la un vreun colt de ţară un cerşetor murdar o ţine-n pungă şi răcneşte aprig la trecători: -Luaţi! Luaţi! Nemurire la 5 lei!                             Nimeni nu se opreşte, cine să-l remarce?! Ştie el, un cerşetor, ceva despre nemurire?! Noi, noi cunoaştem, noi, cei cu mii de căi ale viitorului Noi, cei conduşi de-o abundenţă de vise neîmplinite Noi, cei care alergăm în jurul nostru şi ne simţim utili Noi, cei care înţelegem culoarea, compunem muzică şi criticăm toate artele Noi, cei care scuipăm şi-njurăm un cerşetor… A învăţat vreodată el despre nemurire? Strigă larg de parcă ar fi fericit de parcă deţine secretul enigmatic al omenirii de parcă… ar fi nemuritor! Oare e posibil?! Nu pricep cum el, umilul cerşetor, să fie păstrătorul eternului Să aibă î...

Culeg raze de lumină le pun în palmă noaptea, între linii mă vor gâdila sunt avidă să le simt atunci când insomnia mă cuprinde, sufletul mi se desprinde, se rupe cu tot cu amintiri, erosul şi thanatosul dispar şi-mi lasă doar o nebuloasă un pur şi simplu neant în mijlocul pieptului. Suflă brutal un muson prin capilare şi neuroni îmi răscoleşte fiinţa şi nefiinţa ce va să vină… Dacă nu mai am esenţă, exist? Dacă exist, sunt? Cine sunt? Măcar se defineşte acest “sunt”? Unde să mă mai ascund de teroarea timpului care mă striveşte, care mă sufocă: “Nu ai timp să culegi Soarele!”? Atunci, pentru ce am timp? Mă smiorcăi pentru necuvintele spuse care mi-au înlănţuit creierul de-angoasa unei lumi străine de imaginaţia mea… Cât să mai sper că noaptea se va termina cu un fascicul de lumină palpitând înăuntrul irisului meu, dis-de-dimineaţă? Luaţi omului speranţa şi va rămâne cu… …nimic… Un nimic- dictator pe care nu-l per...

Sunt adeptul spaţiilor mici, unde un ou se poate cuibări suficient până creşte pui. Sunt adeptul spaţiilor mari, care pot adăposti şi-un ou gigant, dar nu lasă ura şi dispreţul să pătrundă-n coajă. Sunt adeptul pleoapelor deschise, intensifici visele în realitate şi râzi când haosul tresare. Sunt adeptul paşilor mici, nu te îndepărtezi prea mult de trecut, dar nici-n viitor nu te hazardezi. Sunt adeptul scoicilor mari, îţi devin adăpost atunci când Universul te-nghite şi te cerne plumb peste aripile incolore. Sunt adeptul oamenilor reali, care încă mai au raţiune şi se caută… între ei.