Ars poetica/ Carte de rugăciuni

De ,
Culeg raze de lumină
le pun în palmă
noaptea, între linii mă vor gâdila
sunt avidă să le simt atunci când
insomnia mă cuprinde,
sufletul mi se desprinde,
se rupe cu tot cu amintiri,
erosul şi thanatosul dispar
şi-mi lasă doar o nebuloasă
un pur şi simplu neant
în mijlocul pieptului.

Suflă brutal un muson
prin capilare şi neuroni
îmi răscoleşte fiinţa şi nefiinţa
ce va să vină…
Dacă nu mai am esenţă, exist?
Dacă exist, sunt?
Cine sunt?
Măcar se defineşte acest “sunt”?

Unde să mă mai ascund
de teroarea timpului
care mă striveşte,
care mă sufocă:
“Nu ai timp să culegi Soarele!”?
Atunci, pentru ce am timp?
Mă smiorcăi pentru necuvintele spuse
care mi-au înlănţuit creierul
de-angoasa unei lumi străine
de imaginaţia mea…
Cât să mai sper că noaptea se va termina
cu un fascicul de lumină palpitând
înăuntrul irisului meu, dis-de-dimineaţă?
Luaţi omului speranţa şi va rămâne cu…
…nimic…
Un nimic- dictator
pe care nu-l percepem,
orbim deoarece ne complacem în orbire
orbim deoarece nu vedem
ce se-ascunde în spatele zilei de azi, de mâine, de ieri…
… nimic?...

Trăim ca să murim, când, de fapt
nici nu ştiu dacă merită să trăim
în vreun fel care ne-ar putea
şlefui o clipă de fericire…
Care fericire? Ce e fericirea?
O absurditate care se-nvârte paranoic
prin sufletele umane
smulgând carne,
anihilând dorinţe,
stupefiind vieţi
deoarece EA nu există,
dar NOI existăm.
Noi putem fi fericirea
cea de toate zilele
de ieri, de azi, de mâine
cu-n sinidisis gol
şi irişi plini de lumină
şi ieri şi azi şi mâine
şi când uităm cum se visează
nopţile, furate de insomnii…

Fericirea suntem noi;

Tu ce eşti?


Comentarii

Trimiteți un comentariu

Popular

Ce mai înseamnă în ziua de azi curajul de a fi tu însuţi?

De ,
Imagine
Pe lângă faptul că avem o societate consumeristă ce pare a ne consuma ea pe noi înainte de apuca măcar să schiţăm un gest de autoapărare, fericirea de a fi tu însuţi, lipsit de bagajul imagistic al lucrurilor devoratoare şi în absenţa eternei comparaţii cu exteriorul voalat de prejudecăţi al altora (care niciodată nu corespunde în totalitate cu interioritatea pe care fie încearcă să o modifice, fie încearcă să o ascundă adânc, atât de adânc încât uită că sunt oameni înainte de orice altceva), pare a fi ceva abstract. Cine mai e fericit în ziua de azi? Scriind aceste lucruri, mă întreb constant, iar răspunsul nu e deloc satisfăcător. Îmi doresc vieţile altora să se plieze pe unicitatea mea, îmi doresc aia şi ailaltă fără a vedea că, de fapt, am totul deja în mine, precum o mină de aur în care zace metalul preţios în aşteptarea descoperitorilor. Şi la fel se aplică tuturor, doar că unii aleg voit să devină orbi, iar alţii sunt orbiţi de strălucirea falsă a altora. Revin cu întrebarea
Citiţi în continuare:

Un mic joc de cuvinte

De ,
Imagine
Nu e totul despre cât, cum şi ce scrii. E vorba şi despre ce simte cel care te alege drept imagine simbolică a gândurilor lui timide. Pot să spun acum orice despre orice şi tu să citeşti oricum despre orice. Pot să te fac să râzi sau nu, intenţiile fiind copii legaţi de degetele mele ca într-o presare a gheţii pe o sticlă spartă. Întocmai cum înşir ca să mă joc mărgele de cuvinte, aşa şi gândul tău ajunge la mine dinainte de a-l fi gândit. Îl iau cu penseta ca pe oricare altul să-l examinez sub microscopul secular. Dacă mai rămâne ceva din el, e bine; dacă nu – atunci rămână poezia mea care-ţi poate înlocui lipsa. Dar asta înseamnă că trebuie să spun ceva cu sens, nu? „sens”, „sens”, „snes”, „enss”, „ness”. Ce sens? Nu e niciun sens aici, tu doar citeşti un şirag plăpând de versuri ce se aleargă până la capăt, se rostogolesc, URLĂ!, se opresc. Se opresc?  Sursă foto: Muzeul de artă din Craiova, 2018 ©
Citiţi în continuare:

Emma Bovary, Don Quijote şi… încă cineva

De ,
Imagine
Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual. Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don
Citiţi în continuare:

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

De ,
Imagine
Ce este real? Destinul pe care (se presupune) că-l deţinem? Există o fericire mai mult sau mai puţin impusă/auto-impusă în care intră a avea un loc de muncă bine plătit, o carieră, o familie, o casă, dar toate acestea sunt oare standardul vieţii pe care avem dreptul să o trăim?! Din punctul meu de vedere, acestea sunt metode ale statutului, ale societăţii ancestrale, de îndoctrinare a spiritului uman. Suntem nişte fiinţe care avem nevoie de aer, de natură, de lumină, avem nevoie să privim zborul păsărilor pentru a învăţa cum să ne creştem aripi… în timpul în care trăiesc, nu mă simt liberă şi nici fericită cu standardele iluzorii după care majoritatea se ghidează. Din păcate, societatea contemporană ne-a
Citiţi în continuare: