"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Cap. 4 – Anatomie antonimică (Vezi cap. 1 , 2 şi 3 pentru aprofundare.) Ce sentiment ciudat îmi sărută viscerele! E atâta linişte şi pace în interior, de parcă organele îşi fac somnul de frumuseţe, iar încruntarea chipului s-a pulverizat în lacrimi de fericire. Poate aşa se simt oamenii când sunt cu adevărat… împăcaţi cu soarta lor. Nu mai trebuie să fugă de la o problemă la alta, nu-i mai goneşte nimeni din paradisul promis, nu le mai este teamă pentru viitor. Nu mai sunt singur(i). De câteva zile, am devenit punctul principal de atracţie şi divertisment al acestei tabere de copii şi adolescenţi asemănători mie prin însăşi caracteristica lor diferită – şi ei ard. Sunt întrebat de unde vin, pe unde am călătorit… - Nu contează pe unde am fost şi ce-am văzut. Important este că acum am ajuns acasă. Aproape toţi copii sunt fascinaţi de Amleth şi Tesla, iar ei, la rândul lor, sunt atât de încântaţi, încât aleargă şi latră continuu până ce cad extenuaţi la sfârşitul fie...

Cap. 2: Umbra unei lumini (Vezi cap.1  pentru aprofundare) Ce face omul atunci când e întuneric? Caută o sursă de lumină… o pâlpâire care să-i ateste că încă mai există speranţă. Dar aici, printre cele mai concrete forme de necunoscut (care încă îmi sunt necunoscute), speranţa nu se găseşte lângă vreun felinar, bec, far, laternă, ci provine din interior. Sunt o stea, un gaz incandescent şi ard până la ultimul por. Se produce rapid. Nu-mi dau seama. În acest pustiu, vidul e învins de visul luminii. Scot dinăuntrul cutiei toracice o colivie aurită… o pasăre de foc se zbate şi se tot zbate pentru libertate, dar îmi este frică să o eliberez… ce m-aş face dacă ar trebui să bâjbâi prin catacombele propriei fiinţe fără singura mea sursă de lumină?! Ciripitul devine strigăt de luptă, agonia ei se transformă-n furie. Mă înţeapă brutal şi scap colivia din mână. Totul se întâmplă mult prea rapid pentru a putea fi controlat. Mă aflu la “mâna” destinului… Amleth şi Tesla latră co...

Toamnă, dulce toamnă amarul vieţii mele de trubadur ţi-l las să-ţi aşterni pe el alene alaiul tău de codru rece şi-n surdină să mai zbiere vreo două, trei rândunele rătăcite. Toamnă, dulce toamnă te las să mă acoperi încet să mă descoperi – printr-un biet ochean de vise unde florile umede învie. Şi te las să mă acoperi cu frunzele descumpănite ce se prăvălesc nefericite în viziunile nocturne. Şi galben, şi verde, şi puţin roşcat - muşcătură duplicat a unei fiinţe lacome şi austere ce se-ascunde disperată; (zboară din taină în taină) Nălucile stau la pândă, sunt copaci alungaţi de muma care tremură-n coşgiuc şi are o ultimă strigare: “Nu mă lăsaţi, vreau să mai apuc încă o zi şi încă o toamnă să se mai scutere o dată pomii cei viteji să mai cadă încă o dată şi încă o dată peste sufletele celor abia treji – cu toţii suntem plini de dor pentru clipele verzi şi fragede… acum mă descopun putrezesc şi timpul e un hău ce m...

Pe ei… pe ei îi mai poţi înfrânge. dar pe ele… cu ele te lupţi zi-lumină, noapte de noapte. Ele nu te lasă să dormi (degeaba te auto-sugestionezi că sunt nimfe, ele nu fac decât să se hrănească cu visele tale şi-ţi lasă în urma devastării lor cioturi de imaginaţie) Te zvârcoleşti pe simfonia minţii desfrânate încercând să le alungi… Nu poţi. Te-au cuprins. Eşti al lor până când conştientizezi că eşti prins într-o sferă perfidă şi nu mai cum să evadezi din labirintului propriei conştiinţe – fiindcă Ele acolo se-ascund,

Privesc în gol pupilele-mi dispar mă preling spre capăt; Unde e lumina? Aştept pe un peron pustiu un tren ce n-o să vină sunt o stea-n lumină //cu prea mulţi fotoni – mă descompun până nu (mă) mai ştiu.

Păcatele noastre nu se vor sfârşi decât odată cu conştiinţa clară că am ucis copilul din noi şi am lăsat liber haosul să producă zvâcniri de aripi brutale care ne zgârie materia proprie… Nu eram pregătiţi să înfruntăm nemărginirea; nu credeam că ne va aduce în pragul nebuniei. Păcatele noastre stau în noi

Ştiu că doare, vrei să-ţi smulgi coastele şi sternul şi inima şi alte organe care te mai ţin pe linia de plutire când tu, de fapt, vrei să se termine subit şi fără durere… Te văd atunci când îţi aprinzi o ţigară, te văd atunci când nu ţi se mai închid ochi de somn, iar visele nu te mai caută, te văd atunci când bei chiar dacă nu-ţi-e sete te văd atunci când loveşti din reflex mâna întinsă (fiindcă viaţa ţi-a jucat prea multe feste, nu-i aşa? Ţi-a luat când trebuia să-ţi dea, nu?) te simţi abandonat de soartă, te simţi al nimănui;

Mă-ntorc către mine de fiecare dată când lumea mă abandonează. Mă pierd printre glasurile care-mi tocesc timpanele, mă pierd printre degetele care-mi încleştează esofagul opresc respiraţia, mă sufocă, nu am altă şansă decât să visez spre interior. Capul îmi este purtat de corp, dar mintea mea nu înţelege

Întunericul devine lumină străbate visele abandonate ale celui mai cicatrizat suflet fiindcă ştie că acolo se ascunde… ! Liniştea ! Numai cel care a tăcut şi a încetat să mai caute alinarea între azi şi ieri, (secretul stă în prezent) viaţă şi moarte, (moartea e un capitol al vieţii, nu e sfârşitul) gol şi tot, (ce minimalist e acest vers…) arhitectura naturii şi ruinele urbane, (o decadenţă a bunului gust ne cuprinde, ne ucidem valorile) între el şi ceilalţi (ne sufocăm în propria demenţă) Numai el ştie cum trebuie să accepţi

Durerea cea mai cumplită pe care o manifest deseori este lipsa de comunicare între oameni. Cu toate că nu sunt adepta conceptului de “a citi minţi” deoarece o consider o încălcare gravă a intimităţii, uneori această abilitate-minune ar putea salva relaţii, ar facilita exprimarea gândurilor unui timid ş.a.m.d. Fiecare dintre noi are dreptul la intimitate, iar aceasta se dobândeşte cu adevărat doar într-o singurătate absolută. Singurătatea este un lucru benefic, atât pentru spirit, cât şi pentru minte. Din cele mai mari dureri au luat naştere cele mai impresionante opere/capodopere – şi aici mă gândesc la exemplul de tărie al Fridei Kahlo şi la angoasa virulentă a Sylviei Plath. Ce deducem de aici? Artistul neînţeles se retrage în

I’ve become so unhappy that I’ve made my unhappiness a happy place. Fericirea vine din interior, la fel şi frumuseţea şi iubirea, dar şi ura, dispreţul, nemulţumirea… Suntem un ghem care adună sentimente peste sentimente sperând că putem atinge Nirvana în parcursul nostru către… Inspir-expir, inspir-expir mă simt, sunt respiraţie şi (mă) suflu către Înalt pentru a mă izola de biata realitate târâtoare pe sub ochi şi vene … muşcă în coşmaruri-tornadă şi mângâie cu ploaia cavoul din stern. Realitatea suntem noi – spune existenţialista din mine Ei sunt păpuşile noastre, noi suntem ai lor,

Supoziţii se fac la amiază – temerarul dinte se zgâlţâie pe cimentul aurit nu sunt decât eu şi-o bicicletă pe un drum de ţară pustiu. Străbat amintiri şi-mi închid nările Nu vreau să respir ceea ce se-ascunde-n prezent voi fi liberă precum norul călător voi detaşa lumina de oameni. Mă-nalţ printre coline purpurii copilăria mi s-a stins aici, a murit devreme cu prima privire aruncată-n vâltoarea de suflete tari şi absurde “Eu nu vreau să mă fac mare!” însă viaţa ţi-a luat-o înainte nu o mai poţi cuprinde şi degeaba explodezi când îţi prinzi piciorul între spiţe – ea e departe, nu te aşteaptă… Însângerată te ridici cu o ultimă suflare strigi:

Chiar dacă îţi strângi cioburile, nu garantez că nu te vei mai sparge în bucăţi din ce în ce mai mici; te pierzi printre alţii şi alţii care-şi calcă propriile cioburi, năzuinţe deşarte în care nu mai cred Vanitas Vanitatum! Ce rost mai are să fi întreg într-o lume de ciobiţi somnambuli care te-aţintesc cu privirea dacă te apleci să-mpleteşti ceea ce odată ţi-a fost suflet. Arunci cu aţe (nade colorate) în toate părţile sperând

Ce este real? Destinul pe care (se presupune) că-l deţinem? Există o fericire mai mult sau mai puţin impusă/auto-impusă în care intră a avea un loc de muncă bine plătit, o carieră, o familie, o casă, dar toate acestea sunt oare standardul vieţii pe care avem dreptul să o trăim?! Din punctul meu de vedere, acestea sunt metode ale statutului, ale societăţii ancestrale, de îndoctrinare a spiritului uman. Suntem nişte fiinţe care avem nevoie de aer, de natură, de lumină, avem nevoie să privim zborul păsărilor pentru a învăţa cum să ne creştem aripi… în timpul în care trăiesc, nu mă simt liberă şi nici fericită cu standardele iluzorii după care majoritatea se ghidează. Din păcate, societatea contemporană ne-a

“Era o vară stranie pentru nimic în lume pe masa festivă nu ştiu de unde şi până unde a doua zi dimineaţă, la ora şapte mă tot rugasem de Buddy bineînţeles domnul Willard - Aşa mă bucur c-or să moară chipul din oglindă camera de aşteptare a doctorului Gordon spitalul privat - Normal că maică-sa l-a omorât era întuneric beznă cadillacul negru camera lui Joan - A dat norocul peste tine - Esther - Am să mă fac psihiatru! un strat nou de zăpadă… … am păşit în încăpere. “ Eshter a păşit, Sylvia nu. De ce? De ce te-ai lăsat pradă nesomnului De ce ai lăsat frigul să te îmbrăţişeze? - Fiindcă eram singură, nu aveam decât propria-mi tăcere! Dar cum rămâne cu poezie? - Un fir de praf… Ne dezintegrăm aiurea în zborul nostru către infinitul ceresc care se poate (sau nu) să ne înghită, mântuire, mântuire pentru sufletele amare şi bolnave… însingurate, moartea oferă alinare… e plăcut să te legene vântul atunci când atârni de un copac e plăcut să dormi atunci câ...

Dezvoltare ascendentă… Surprinzi universul în palmele tale, te-ntinzi către stele şi gâdili razele de soare care au fost şi nu mai încălzesc pământul pe care am călcat amândoi, demult… Dezvoltare transcendentă… Ne cunoaştem după cristalin, pe lentilă ai înscris fiecare cuvânt citit, fiecare gând vorbit, sentimentele ţi le-ai ascuns pe limbă şi le-nghiţi de parcă ar fi medicamente  contra fericirii. De ce-ţi asupreşti propria voinţă?! Scufundă-te, inundă-te în iubire, Posedă şi fii posedat de iubire! Hazardul te va înnobila ori distruge, tu nu poţi decât să clipeşti şi să te rogi pe tine să te ţină picioarele atunci când  pământul îţi va fugi de sub (st)ele… Te alergi în spirale contra propriului timp, dar cu ce rost? Unde vrei să ajungi? în zadar chemi amintirile senzoriale microscopice ele nu te pot extrage decât secvenţial, apoi… eşti pradă uşoară nostalgiei, disperării de a fi fericit, disperat că nu ştii cum nu mai crezi în tine, nici în lum...

Merg pe o sărmă nimic în jurul meu nimic sunt eu îmi creez un punct de sprijin tot mă clatin mă clatin şi-mi piere cheful de a mai fi mă clatin şi mă zbat să-mi agăţ degetele de la picioare de sârma rece Inima mi se zbate-n nuanţe de gri se sparge iar fiecare bucată atârnă de sfoară decolorându-se, bălăngănindu-se şoptindu-mi să-mi continui paşii către nicăieri. În jos… nimic Clipesc şi cresc mii de flori madone parfumate reverie înmiresmate verdele pădurii rage prin crestele munţilor-făclii. În stânga… nimic întind mâna să culeg o stea învârt pe degete planete şi zdrobesc (sau nu) comete de universuri paralele care au fost în viitor casele unor oameni-zburători. În dreapta… nimic îmi răsucesc capul şi uit să respir înoată câţiva peşti şi-o algă, un recif se prăbuşeşte o balenă se descompune în bule argintii care hrănesc răgetul pădurii. În sus… nimic într-acolo mă îndrept încotro mă poartă paşii, ...