Libertate-n singurătate, se poate?

De ,
Ştiu că doare,
vrei să-ţi smulgi
coastele şi sternul şi inima şi alte organe
care te mai ţin pe linia de plutire
când tu, de fapt, vrei să se termine subit
şi fără durere…

Te văd atunci când îţi aprinzi o ţigară,
te văd atunci când nu ţi se mai închid ochi
de somn, iar visele nu te mai caută,
te văd atunci când bei chiar dacă nu-ţi-e sete
te văd atunci când loveşti din reflex mâna întinsă
(fiindcă viaţa ţi-a jucat prea multe feste, nu-i aşa?
Ţi-a luat când trebuia să-ţi dea, nu?)
te simţi abandonat de soartă,
te simţi al nimănui;
Eşti al nimănui, dar nu eşti un nimeni
Acel nimeni se poate transforma în tine
cu puţină voinţă,
un râset sadic, o lacrimă cu care-ţi speli ruşinea,
o atingere de obraz, o lipire de trupuri sub stele,
o contopire a materiei cu concretul
o vară peste vântul de toamnă
un val ca un botez,
inventarea unui crez
o rază a lunii peste cerul tău lipsit de stele -
Ai încredere că mai există cineva
care are grijă de tine
chiar dacă nu ştie cum arăţi,
cum te cheamă
sau care-ţi-e culoarea preferată;
Dar acest cineva ştie
ştie că întunericul îţi face gândurile
să-ţi invadeze viscerele şi le sugrumă;
acest cineva ştie că te temi să respiri în jurul lor
al celor mulţi şi sonori
(te temi c-ai să mori
dacă le asculţi inconştientul cum le preia raţiunea)
Dar acest cineva îţi spune să te duci
să-i îmbrăţişezi şi să le ierţi
neputinţa de comprimare a vieţii
într-un semn concret,
ei nu caută, ei nu sunt semne de întrebare
(atât de cocârjate precum tine)
Ei trăiesc într-o lume a ideilor albe,
tu încă te zbaţi să găseşti culorile pe-ntuneric,
dar nu eşti singur…
//întinde mână şi găseşte-mă…
Te voi învăţa cum să pictezi pe negru
… închide ochii şi respiră…
Aşa am fost şi eu învăţată să accept.

E linişte, nu? Au fugit departe
acele gânduri agasante?
Suntem doar noi doi…
Îţi promit că acel semn de întrebare va deveni şi punct
până atunci… bucură-te de căutare,
ai o varietate de culori înainte,
tu trebuie să faci alegeri.

Eşti liber… ?



Comentarii

Trimiteți un comentariu

Popular

Ce mai înseamnă în ziua de azi curajul de a fi tu însuţi?

De ,
Imagine
Pe lângă faptul că avem o societate consumeristă ce pare a ne consuma ea pe noi înainte de apuca măcar să schiţăm un gest de autoapărare, fericirea de a fi tu însuţi, lipsit de bagajul imagistic al lucrurilor devoratoare şi în absenţa eternei comparaţii cu exteriorul voalat de prejudecăţi al altora (care niciodată nu corespunde în totalitate cu interioritatea pe care fie încearcă să o modifice, fie încearcă să o ascundă adânc, atât de adânc încât uită că sunt oameni înainte de orice altceva), pare a fi ceva abstract. Cine mai e fericit în ziua de azi? Scriind aceste lucruri, mă întreb constant, iar răspunsul nu e deloc satisfăcător. Îmi doresc vieţile altora să se plieze pe unicitatea mea, îmi doresc aia şi ailaltă fără a vedea că, de fapt, am totul deja în mine, precum o mină de aur în care zace metalul preţios în aşteptarea descoperitorilor. Şi la fel se aplică tuturor, doar că unii aleg voit să devină orbi, iar alţii sunt orbiţi de strălucirea falsă a altora. Revin cu întrebarea
Citiţi în continuare:

Un mic joc de cuvinte

De ,
Imagine
Nu e totul despre cât, cum şi ce scrii. E vorba şi despre ce simte cel care te alege drept imagine simbolică a gândurilor lui timide. Pot să spun acum orice despre orice şi tu să citeşti oricum despre orice. Pot să te fac să râzi sau nu, intenţiile fiind copii legaţi de degetele mele ca într-o presare a gheţii pe o sticlă spartă. Întocmai cum înşir ca să mă joc mărgele de cuvinte, aşa şi gândul tău ajunge la mine dinainte de a-l fi gândit. Îl iau cu penseta ca pe oricare altul să-l examinez sub microscopul secular. Dacă mai rămâne ceva din el, e bine; dacă nu – atunci rămână poezia mea care-ţi poate înlocui lipsa. Dar asta înseamnă că trebuie să spun ceva cu sens, nu? „sens”, „sens”, „snes”, „enss”, „ness”. Ce sens? Nu e niciun sens aici, tu doar citeşti un şirag plăpând de versuri ce se aleargă până la capăt, se rostogolesc, URLĂ!, se opresc. Se opresc?  Sursă foto: Muzeul de artă din Craiova, 2018 ©
Citiţi în continuare:

Emma Bovary, Don Quijote şi… încă cineva

De ,
Imagine
Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual. Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don
Citiţi în continuare:

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

De ,
Imagine
Ce este real? Destinul pe care (se presupune) că-l deţinem? Există o fericire mai mult sau mai puţin impusă/auto-impusă în care intră a avea un loc de muncă bine plătit, o carieră, o familie, o casă, dar toate acestea sunt oare standardul vieţii pe care avem dreptul să o trăim?! Din punctul meu de vedere, acestea sunt metode ale statutului, ale societăţii ancestrale, de îndoctrinare a spiritului uman. Suntem nişte fiinţe care avem nevoie de aer, de natură, de lumină, avem nevoie să privim zborul păsărilor pentru a învăţa cum să ne creştem aripi… în timpul în care trăiesc, nu mă simt liberă şi nici fericită cu standardele iluzorii după care majoritatea se ghidează. Din păcate, societatea contemporană ne-a
Citiţi în continuare: