"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

     Voi începe prin a defini acest text ca fiind ceea ce nu este: o înşiruire banală de lecţii de viaţă născute din cele mai claustrante constrângeri pe care o tânără de 19 ani le poate simţi pe o perioadă îndelungată de timp. Nu am pregătirea necesară să vă ofer soluţii dacă vă confruntaţi cu stări dilematice similare, nu sunt nici psiholog, nici vreun antrenor personal abil, ci sunt o fată care a citit prea mult, o fată care se pierde uşor pe sine, un copil care de cele mai multe ori refuză să intre în lumea celor mari. Din păcate pentru mine, timpul nu stă. Panta rhei. Eu nu-mi pot aduce decât aminte cine am fost şi tot ce mi-a mai rămas palpabil şi cu un vag sens este arta pe care o nasc din prea plinul durerii mele interioare sau din prea fericirea ce nu mi se întâmplă atât de des.       Următoarele cuvinte pe care le veţi citi sunt reale. Îmi ard viscerele până la epuizare şi insomnii, mă furnică impulsuri creatoare de nestăvilit, iar ceea ce...

Ştiu că doare, vrei să-ţi smulgi coastele şi sternul şi inima şi alte organe care te mai ţin pe linia de plutire când tu, de fapt, vrei să se termine subit şi fără durere… Te văd atunci când îţi aprinzi o ţigară, te văd atunci când nu ţi se mai închid ochi de somn, iar visele nu te mai caută, te văd atunci când bei chiar dacă nu-ţi-e sete te văd atunci când loveşti din reflex mâna întinsă (fiindcă viaţa ţi-a jucat prea multe feste, nu-i aşa? Ţi-a luat când trebuia să-ţi dea, nu?) te simţi abandonat de soartă, te simţi al nimănui;

Mă-ntorc către mine de fiecare dată când lumea mă abandonează. Mă pierd printre glasurile care-mi tocesc timpanele, mă pierd printre degetele care-mi încleştează esofagul opresc respiraţia, mă sufocă, nu am altă şansă decât să visez spre interior. Capul îmi este purtat de corp, dar mintea mea nu înţelege

I’ve become so unhappy that I’ve made my unhappiness a happy place. Fericirea vine din interior, la fel şi frumuseţea şi iubirea, dar şi ura, dispreţul, nemulţumirea… Suntem un ghem care adună sentimente peste sentimente sperând că putem atinge Nirvana în parcursul nostru către… Inspir-expir, inspir-expir mă simt, sunt respiraţie şi (mă) suflu către Înalt pentru a mă izola de biata realitate târâtoare pe sub ochi şi vene … muşcă în coşmaruri-tornadă şi mângâie cu ploaia cavoul din stern. Realitatea suntem noi – spune existenţialista din mine Ei sunt păpuşile noastre, noi suntem ai lor,

Chiar dacă îţi strângi cioburile, nu garantez că nu te vei mai sparge în bucăţi din ce în ce mai mici; te pierzi printre alţii şi alţii care-şi calcă propriile cioburi, năzuinţe deşarte în care nu mai cred Vanitas Vanitatum! Ce rost mai are să fi întreg într-o lume de ciobiţi somnambuli care te-aţintesc cu privirea dacă te apleci să-mpleteşti ceea ce odată ţi-a fost suflet. Arunci cu aţe (nade colorate) în toate părţile sperând

Buimacă, aud cum se sparg zgomotele secunde de cristal se scutură din cer cu cât clipesc mai mult cu atât ele cad mai mult(e)… M-am trezit dintr-un somn al genelor, mi-au amorţit pomeţii şi degetele picioarele sunt încremenite pe asphalt, cioburi cad din cer, mă sparg incoerent… Zbor antagonic, timpul s-a îndrăgostit de mine şi mă vrea crăiasă în castelul lui… a spus că-mi îndeplineşte o ultimă dorinţă de muritoare… “Fă să nu mai fie timp!” Zâmbet inocent – “E imposibil, altfel n-aţi mai exista…” Am închis ochii şi l-am lăsat să mă seducă, pe drum – am început să plâng, iar lacrimile mele erau clipe de cristal ce se spărgeau peste bieţii privitori.

Ce este real? Destinul pe care (se presupune) că-l deţinem? Există o fericire mai mult sau mai puţin impusă/auto-impusă în care intră a avea un loc de muncă bine plătit, o carieră, o familie, o casă, dar toate acestea sunt oare standardul vieţii pe care avem dreptul să o trăim?! Din punctul meu de vedere, acestea sunt metode ale statutului, ale societăţii ancestrale, de îndoctrinare a spiritului uman. Suntem nişte fiinţe care avem nevoie de aer, de natură, de lumină, avem nevoie să privim zborul păsărilor pentru a învăţa cum să ne creştem aripi… în timpul în care trăiesc, nu mă simt liberă şi nici fericită cu standardele iluzorii după care majoritatea se ghidează. Din păcate, societatea contemporană ne-a

Creta copilăriei îmi conturează degetele  pe aleea unde am descoperit pentru prima dată ce înseamnă viaţa şi moartea; Eram fetiţă, alergam desculţă şi mângâiam buruienile şi buburuzele cu pielea şi cu glasul meu. mă oprisem lângă un copac să răsuflu şi vorbeam cu soarele. “Cât de frumos este să nu te înspăimânte timpul… cât e de frumos să simţi prezentul!” Deodată, un pui de pasăre s-a prăbuşit în dreptul tălpilor mele ingenue ce se răcoreau la umbra… niciun sunet, nicio bătaie de aripi, abia ce respirase o dată că a şi murit… o clipă atât de scurtă că nici nu poate fi numită Clipă Mi-a fost frică să mă apropii; “Dacă e contagios?!” Am fugit acasă, am rugat-o pe mama să-mi citească  iar eu am sărutat patul, hainele, jucăriile, rugându-mă să apuc să scot măcar un sunet, să pot măcar o dată să bat din aripi, rugându-mă să mă vadă Cineva.

Oare avem nevoie de oameni sau putem să trăim izolaţi? Singurătatea este bună până într-un anumit punct… oricine trebuie să meargă măcar o dată în viaţă neînsoţit la un film, muzeu, piesă de teatru; măcar o dată să parcurgă un drum cu trenul cufundat în muzică sau cuvinte, privind galeş scurgerea spaţiului în timp, numărând gările rămase până la destinaţie.  O viaţă fericită este compusă din lucrurile mici care ne dau speranţă.  Problema oamenilor este că uită cum trebuie apreciat un surâs al persoanei iubite, o pagină recitită de plăcere, o piesă muzicală auzită pentru prima dată la radio, o fotografie alb-negru a părinţilor… suntem atât de preocupaţi, ne complacem în rutină, ne învârtim în jurul altora până ameţim, până uităm de sensul nostru propriu şi particular.  Sunt de părere că oamenii ar gusta mai des (doze mici) din fericire dacă ar învăţa să-şi păstreze integritatea, onoarea, demnitatea, valorile morale, toate nealterate de opinia publică (care, de c...

Pustiul e tot pustiu oricât de mult te-ai învârti în cercuri, axa cimitirului propriu interferează descompunerea emoţiilor peste tot – mirosul negru al nopţii bântuie zorii şi sugrumă iarba-tumorii. Te izbeşte absenţa luminii greu atârnă luna pe cerul străfulgerat de viziune – te contopeşti cu stelele şi cu pământul te contopeşti cu aerul şi cu vântul faci dragoste cu focul, îl arzi mai puternic transformând flăcările-n vapori… L-ai pustiit, suflet rece L-ai pustiit aşa cum tăcerea ţi-a umplut visele Vino, strânge-mă, cuprinde-mă ucide-mi spaimele, îngroapă-mi tainele, fă-mă să uit de porţelanul însângerat de pe mâinile femeii care m-a iubit Smulge-mi strat după strat (N-am nevoie de milă!) îngroapă-mă-n amorul nebun sărută-mi inima când e lună plină şi las-o să se scurgă pe podeaua camerei unde mă arunc cu totul în cuvinte care sfâşie catharsa Cuget la propria-mi moarte (poate mai mult decât ar trebui) Caut limita infini...

“Education is what remains after one has forgotten what one has learned in school.” - Albert Einstein Sursă foto: Tumblr Întocmai după spusele unui geniu, şcoala se defineşte ca fiind locul în care copii sunt forţaţi să stea drepţi în bănci, să ridice mâna când au ceva de spus, să nu întrebe de prea multe ori “De ce?”, ci pur şi simplu să renunţe la libertatea jocului şi magia curiozităţii. Poate viziunea mea asupra şcolii nu este una optimistă din cauza faptului că experienţa mea se poate transpune într-un singur cuvânt: “traumatizantă”. Am urât cele opt clase ale generalei (da, pe vremea mea copilul se ducea pentru prima dată la şcoală în clasa întâi), am urât fiecare zi în care eram nevoită să mă scol din pat şi să-mi târăsc trupul împotriva voinţei mele până în cel mai terifiant loc de pe planetă. Am urât câţiva profesori (dar, vai, ce m-au dispreţuit şi ei) deoarece nu mă ascultau, refuzau să se abată pentru câteva clipe de la curricula lor seculară pentru a-mi edif...

Ai nevoie de curaj să fi răbdător cu tine însuţi, dar şi cu cei din jurul ideii de viaţă cu sens, cei care nu estompează divinitatea şi se lasă cuceriţi de vorbele sfinţilor ademenitoare către erezie într-un final sau… nu. În jurul celor care se hazardează în cuvinte de dragoste pentru a-şi justifica fericirea se creează o aură de simplitate infantile sau… nu. Printre acei care se-aruncă-n beznă pentru a se-nvârti prin haos, găuri negre şi aberante motive pentru perceperea luminii sau… nu. Cu cei care defines destinul prin propriile alegeri; fie că mori, fie că trăieşti fie că cerşeşti, în faţa unui popor inhibat dezumanizat şi dezagregat un sens, oricât de cucernic ar fi el, numai să fie… sau nu. Ai nevoie de timp Cine nu are nevoie de timp? Ai nevoie de timp fiindcă utopia te macină şi-ţi corelează trupul în ceva despotic Ne naştem puri creştem, înfruntând curajoşi fiecare zi apoi ne lamentăm în minimaliza...

Nu am nevoie de introducere… îmi înfăşor trupul în tricoul trupei Guns N’ Roses, închid orice sursă de posibilă distragere şi mă aşez în poziţie lotus în faţa oglinzii din camera mea. Repet prima întrebare de câteva ori în minte, apoi o las să-mi scape pe buze… - Cum văd eu lumea? Cum văd Eu lumea? Reflecţia nu răspunde. Eu nu răspund. Cineva trebuie să înceapă… - Cum văd eu lumea? , mă imită copia fidelă din oglindă. - Există frumuseţe şi în imperfecţiuni, aceasta ar fi prima mea deviză. Caut adevărul printre gândurile oamenilor, caut să le găsesc esenţa, puritatea, imperfecţiunea ascunsă din temea de a fi judecaţi. Tocmai aceste aparente “impurităţi” din ziua de astăzi învăluie ceea ce ar trebui să iasă în evidenţă: compasiunea, inteligenţa (emoţională), altruismul, iubirea sub toate aspectele ei. Oamenii au nevoie de afecţiune, au nevoie să ştie că sunt apreciaţi pentru ceea ce reprezintă, pentru ceea ce întreprind în mediul lor social (şcoală, serviciu, acasă). Cei mai...

Deja mă aflu în întârziere. Nu mai contează faptul că vărs jumătate din ceaşca de cafea pe jos, alerg către liftul care se-nchide sadic în faţa mea. Oftez (fiind puţin frustrată de situaţie) şi mă pregătesc psihic pentru cele cincisprezece etaje care nu mă tentează absolut deloc în aceste momente. Într-un final, cu părul răvăşit şi hainele puţin transpirate, ajung în sala de aşteptare. Recepţionera mă recunoaşte şi-mi face semn să intru imediat în biroul lui. Oftez din nou şi-mi apropii degetele de clanţă, dar nu e nevoie să mai fac nicio mişcare… uşa se deschide din interior. - Unde naiba este Ana? Cu toţii o aşteptăm şi ea… Privirea îi coboară încet către faţa mea umilă… tâmplele-i zvâcnesc puţin şi este surescitat cu totul. - Nici nu vreau să ştiu motivul pentru care ai întârziat. Pofteşte înăuntru. Cu toate că este extrem de agitat, îmi oferă întâietate. Mi-aş dori să am mai mult timp la dispoziţie pentru a-i observa “bârlogul”, dar el îmi indică o mapă de pe canapeaua...