Întoarceţi-vă la copilărie!

De ,
Oare avem nevoie de oameni sau putem să trăim izolaţi? Singurătatea este bună până într-un anumit punct… oricine trebuie să meargă măcar o dată în viaţă neînsoţit la un film, muzeu, piesă de teatru; măcar o dată să parcurgă un drum cu trenul cufundat în muzică sau cuvinte, privind galeş scurgerea spaţiului în timp, numărând gările rămase până la destinaţie. 

O viaţă fericită este compusă din lucrurile mici care ne dau speranţă. 

Problema oamenilor este că uită cum trebuie apreciat un surâs al persoanei iubite, o pagină recitită de plăcere, o piesă muzicală auzită pentru prima dată la radio, o fotografie alb-negru a părinţilor… suntem atât de preocupaţi, ne complacem în rutină, ne învârtim în jurul altora până ameţim, până uităm de sensul nostru propriu şi particular. 
Sunt de părere că oamenii ar gusta mai des (doze mici) din fericire dacă ar învăţa să-şi păstreze integritatea, onoarea, demnitatea, valorile morale, toate nealterate de opinia publică (care, de cele mai multe ori, nici nu ascultă, doar neagă şi calcă-n picioare). 
Probabil o să mă întrebaţi cum se poate agăţa un om de fericire prin contemplarea infimelor plăceri. Simplitatea este parola către porţile fermecate! Întoarceţi-vă la copilărie, redeveniţi jucăuşi şi îmbrăţişaţi soarele şi copacii, desenaţi cu gândul  minunea fiecărei zile, reinventaţi inocenţa! Copilul este singurul care-şi creează propriul timp. Trăieşte din plăcere, nu din obligaţie. Jocul îi deschide lumea, iar oamenii şi tot ceea ce au inventat ei sunt păpuşile şi maşinuţele lui. 
Săriţi peste dezamăgirile în dragoste precum copilul din voi ţopăia pe şotron!
Dormiţi cu jucării atunci când vă simţiţi singuri, exact cum o făceaţi când vă era frică de întuneric!
Devoraţi fiecare carte cu aceeaşi dedicaţie cu care vă ascultaţi părinţii seară de seară, citindu-vă poveşti nemuritoare!
Recreaţi amintirile copilăriei ori măcar vizitaţi locurile în care aţi simţit pentru prima dată că lumea vă aparţine, că sunteţi eterni.

Secretul fericirii se ascunde în copilărie, iar sensul vieţii poate fi descoperit numai dacă priviţi dezinvolt destinul hărăzit… priviţi lumea prin ochii un copil! Faceţi acest experiment măcar o dată, e ca şi cum v-aţi pune ochelari cu lentile caleidoscopice.
Mai jucaţi-vă o dată, dar nu singuri, aduceţi lângă voi pe cei mai buni prieteni şi săriţi coarda, mutaţi pionii la “Nu te supăra, frate” sau mimaţi. Cum credeţi că vă veţi simţi? Fericiţi? Atunci ce mai aşteptaţi? 

Imaginaţia este o cale de a înfrumuseţa cotidianul, nu o lăsaţi să se atrofieze.

Jocul vă aşteaptă la fiecare colţ de stradă… o clădire cu ferestre deschise: poate o zână tocmai a zburat de-acolo; un bătrân care ascultă muzică la radio în parc: poate a fost un dirijor faimos care s-a certat cu o vrăjitoare; o femeie care târăşte un câine în lesă după ea: poate au făcut schimb de suflete, iar câinele se răzbună; un porumbel care nu vrea să se dea din calea ta: poate are un mesaj din epoca medievală (eşti un cavaler care trebuie să salveze omenirea); aştepţi metroul: un căpcăun se luptă cu Făt-Frumos în tunel şi au blocat circulaţia…
Voi ce vedeţi? 




Comentarii

  1. Blogulelizei28 martie 2018 la 13:46

    E superb absolut tot ce scri, te admir, iar articolele tale îmi îmbogățesc sufletul și mintea. Mulțumesc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ana Grecu12 iulie 2018 la 01:11


      Îţi mulţumesc din suflet, apreciez enorm. Îmi doresc să pot scrie mai mult pe blog de acum încolo şi să mă ţin de un program cât de cât regulat.:)

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Popular

Ce mai înseamnă în ziua de azi curajul de a fi tu însuţi?

De ,
Imagine
Pe lângă faptul că avem o societate consumeristă ce pare a ne consuma ea pe noi înainte de apuca măcar să schiţăm un gest de autoapărare, fericirea de a fi tu însuţi, lipsit de bagajul imagistic al lucrurilor devoratoare şi în absenţa eternei comparaţii cu exteriorul voalat de prejudecăţi al altora (care niciodată nu corespunde în totalitate cu interioritatea pe care fie încearcă să o modifice, fie încearcă să o ascundă adânc, atât de adânc încât uită că sunt oameni înainte de orice altceva), pare a fi ceva abstract. Cine mai e fericit în ziua de azi? Scriind aceste lucruri, mă întreb constant, iar răspunsul nu e deloc satisfăcător. Îmi doresc vieţile altora să se plieze pe unicitatea mea, îmi doresc aia şi ailaltă fără a vedea că, de fapt, am totul deja în mine, precum o mină de aur în care zace metalul preţios în aşteptarea descoperitorilor. Şi la fel se aplică tuturor, doar că unii aleg voit să devină orbi, iar alţii sunt orbiţi de strălucirea falsă a altora. Revin cu întrebarea
Citiţi în continuare:

Un mic joc de cuvinte

De ,
Imagine
Nu e totul despre cât, cum şi ce scrii. E vorba şi despre ce simte cel care te alege drept imagine simbolică a gândurilor lui timide. Pot să spun acum orice despre orice şi tu să citeşti oricum despre orice. Pot să te fac să râzi sau nu, intenţiile fiind copii legaţi de degetele mele ca într-o presare a gheţii pe o sticlă spartă. Întocmai cum înşir ca să mă joc mărgele de cuvinte, aşa şi gândul tău ajunge la mine dinainte de a-l fi gândit. Îl iau cu penseta ca pe oricare altul să-l examinez sub microscopul secular. Dacă mai rămâne ceva din el, e bine; dacă nu – atunci rămână poezia mea care-ţi poate înlocui lipsa. Dar asta înseamnă că trebuie să spun ceva cu sens, nu? „sens”, „sens”, „snes”, „enss”, „ness”. Ce sens? Nu e niciun sens aici, tu doar citeşti un şirag plăpând de versuri ce se aleargă până la capăt, se rostogolesc, URLĂ!, se opresc. Se opresc?  Sursă foto: Muzeul de artă din Craiova, 2018 ©
Citiţi în continuare:

Emma Bovary, Don Quijote şi… încă cineva

De ,
Imagine
Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual. Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don
Citiţi în continuare:

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

De ,
Imagine
Ce este real? Destinul pe care (se presupune) că-l deţinem? Există o fericire mai mult sau mai puţin impusă/auto-impusă în care intră a avea un loc de muncă bine plătit, o carieră, o familie, o casă, dar toate acestea sunt oare standardul vieţii pe care avem dreptul să o trăim?! Din punctul meu de vedere, acestea sunt metode ale statutului, ale societăţii ancestrale, de îndoctrinare a spiritului uman. Suntem nişte fiinţe care avem nevoie de aer, de natură, de lumină, avem nevoie să privim zborul păsărilor pentru a învăţa cum să ne creştem aripi… în timpul în care trăiesc, nu mă simt liberă şi nici fericită cu standardele iluzorii după care majoritatea se ghidează. Din păcate, societatea contemporană ne-a
Citiţi în continuare: