"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

De multe ori mi se întâmplă să mă întreb de ce aleg singurătatea în detrimentul companiei altora. Am citit câteva cărţi pe tema introvertitului care trebuie să-şi accepte trăsăturile ca prin ele să-şi atingă potenţialul maxim de creativitate ascuns în sine sau pe alte teme conexe – introspecţia ca un factor important în dezvoltarea personală, solitudinea, retragerea timpurie din explozia temporală necontrolabilă într-o eră a tehnologiei abundente şi multe altele. Dar diferenţa dintre a fi solidar cu natura (fie ea şi umană) şi a fi solitar complet constă în recunoaşterea neputinţei minţii umane de a empatiza categoric cu inima umanităţii. Ne înstrăinăm nu fiindcă ne dorim suferinţă, ci pentru suntem programaţi genetic să suferim. Ne zbatem între ce avem şi ceea ce ne dorim, rupându-ne lacrimi şi o profundă disperare în necunoştinţă de cauză. Evoluţia spre care ar trebui să tindem se tranformă într-o formă patologică de comparatism extrem în care nu mai putem distinge clar cine sunt, c...

O viaţă măruntă – Hanya Yanagihara An apariţie:2015, editura Polirom (2017) Traducere de Adriana Bădescu Nu pot să descriu acest roman în cuvinte simple, care să reducă acţiunea sau personajele la stereotipuri fiindcă acest roman este diferit… aş putea spune că e fascinant, trebuie citit, merită pus la loc de cinste-n bibliotecă … etc., dar toate acestea nu reprezintă nimic pentru romanul despre care vreau să vă vorbesc. Acţiunea decurge lent, cu descrieri mai mult sau mai puţin relevante (prea multe adverbe şi adjective de genul: “Mânca liniştit. Privea tăcut. Ofta apăsat.”), dar e bine construită în jurul personajului prinicipal, Jude St. Francis. Precum o tornadă spaţială din care se va naşte o stea, Jude trebuie să înveţe să accepte, să nu se lupte cu imposibilul (de ce a avut soarta pe care a avut-o? nimeni nu-i poate da un răspuns), cu necunoscutul, neprevăzutul care-l pot distruge prin simplul fapt că un om nu le poate învinge. Jude prezintă un război a...

Durerea cea mai cumplită pe care o manifest deseori este lipsa de comunicare între oameni. Cu toate că nu sunt adepta conceptului de “a citi minţi” deoarece o consider o încălcare gravă a intimităţii, uneori această abilitate-minune ar putea salva relaţii, ar facilita exprimarea gândurilor unui timid ş.a.m.d. Fiecare dintre noi are dreptul la intimitate, iar aceasta se dobândeşte cu adevărat doar într-o singurătate absolută. Singurătatea este un lucru benefic, atât pentru spirit, cât şi pentru minte. Din cele mai mari dureri au luat naştere cele mai impresionante opere/capodopere – şi aici mă gândesc la exemplul de tărie al Fridei Kahlo şi la angoasa virulentă a Sylviei Plath. Ce deducem de aici? Artistul neînţeles se retrage în

Creta copilăriei îmi conturează degetele  pe aleea unde am descoperit pentru prima dată ce înseamnă viaţa şi moartea; Eram fetiţă, alergam desculţă şi mângâiam buruienile şi buburuzele cu pielea şi cu glasul meu. mă oprisem lângă un copac să răsuflu şi vorbeam cu soarele. “Cât de frumos este să nu te înspăimânte timpul… cât e de frumos să simţi prezentul!” Deodată, un pui de pasăre s-a prăbuşit în dreptul tălpilor mele ingenue ce se răcoreau la umbra… niciun sunet, nicio bătaie de aripi, abia ce respirase o dată că a şi murit… o clipă atât de scurtă că nici nu poate fi numită Clipă Mi-a fost frică să mă apropii; “Dacă e contagios?!” Am fugit acasă, am rugat-o pe mama să-mi citească  iar eu am sărutat patul, hainele, jucăriile, rugându-mă să apuc să scot măcar un sunet, să pot măcar o dată să bat din aripi, rugându-mă să mă vadă Cineva.

Oare avem nevoie de oameni sau putem să trăim izolaţi? Singurătatea este bună până într-un anumit punct… oricine trebuie să meargă măcar o dată în viaţă neînsoţit la un film, muzeu, piesă de teatru; măcar o dată să parcurgă un drum cu trenul cufundat în muzică sau cuvinte, privind galeş scurgerea spaţiului în timp, numărând gările rămase până la destinaţie.  O viaţă fericită este compusă din lucrurile mici care ne dau speranţă.  Problema oamenilor este că uită cum trebuie apreciat un surâs al persoanei iubite, o pagină recitită de plăcere, o piesă muzicală auzită pentru prima dată la radio, o fotografie alb-negru a părinţilor… suntem atât de preocupaţi, ne complacem în rutină, ne învârtim în jurul altora până ameţim, până uităm de sensul nostru propriu şi particular.  Sunt de părere că oamenii ar gusta mai des (doze mici) din fericire dacă ar învăţa să-şi păstreze integritatea, onoarea, demnitatea, valorile morale, toate nealterate de opinia publică (care, de c...

Deschid o fereastră într-o abundenţă de fulgi transferul de căldură/frig e instant, eu îmi caut ţigara albastră cu miros de lacrimă. Banală interacţiune dintre mine şi muzică; mă topesc în albul notelor de-afară şi cu vâscozitatea amară a ţigării albastre desenez îngeri. Respir – şi-atât - … totul curge, eu nu plâng devin o statuie de gânduri, ard mocnit pentru fiecare notă, fiecare fulg, fiecare fum. Mă ard singură şi mă-nec cu propriul fum, chiştiocul se pierde în marea imaculată, degetele-mi sunt albastre – se vaporizează – Mă dezintegrez în fulgi albaştrii volatili topesc, îngheţ, fiind sclavă a naturii la rându-mi alunec spre amintirile momentelor iubite… prea puţin. Vântul mă spulberă, conturându-mă dezechilibrat zbor alături de crăiasă, sunt una cu natura, una cu universul, una cu eu.

Aleargă, copile, nu fi prost Aleargă către nicăieri, aleargă către tine şi îndepărtează-te de lume. Universul te cheamă să-i asculţi melodia, un vers te supune la maturizare tu să nu mai creşti, lasă-ţi sufletul să se extindă şi să te cuprindă… Aleargă, copile, nu fi prost, eternitatea poate fi atinsă cu un deget inocent, aleargă de timp în contratimp sari de pe un picior pe altul, mergi în mâini, aruncă-ţi şosetele, ghiozdanul, hainele într-o baltă de “aşa nu” strâmbă-te în fel şi chip, îndepărtează coşmarul zilei de mâine înfăşoară iubirea în venele tale numai nu lăsa timpul să te ajungă din urmă. Aleargă, copile, nu fi prost, aleargă către Demiurg şi vinde-ţi sufletul senzaţiilor reale care îţi pot aduce fericirea fiindcă ele sunt ale tale, doar ale tale… Aleargă, copile, nu fi prost, Aleargă cât încă mai poţi…

Cerşim nemurirea prin glasurile noastre care se contopesc atunci când strigăm în faţa stelelor “Ne iubim şi nimic nu ne poate despărţi!” Alergăm împreună eu te ţin de-o mână, tu de-un picior şi călărim peste timp norii prăfuiţi ce ni se-ascund printre coaste. Dependenţă, curaj şi tandreţe Respirăm iubire - inhalăm atomii celuilalt şi expirăm cuvinte ce ne mângâie. Nicio caracatiţă iluzorie nu ne poate abandona în faţa suflului vieţii. Suntem eterni prin simplul fapt de a fi îndrăgostiţi până şi de umbra nopţii peste care păşim pentru a ne îmbrăţişa Existăm fiindcă ne-am împletit visele cu aţă-dependenţă cu miraj-curaj cu feţe-tandreţe şi-apoi, le-am înnodat în jurul nostru… Mi se pare că aud culorile cum se prind de bulgării cenuşii ce deodată se-nalţă către tentaculele solare spre care zburăm şi noi, iubind - în infinitul infinit.

Cine sunt eu? Ce reprezint în raport cu lumea? CINE SUNT? Oare vreun om a fost capabil să-şi răspundă singur la această întrebare exasperantă? Şi oricum… dacă într-adevăr a reuşit să se definească, atunci acest om nu e universal, ci un individ într-o vastitate de alte forme de viaţă. Aşadar… cine sunt eu? Cine eşti tu? Cine suntem noi? Generalizând, corpul nostru s-a împrietenit cu raţiunea şi sentimentele şi astfel am devenit Umani. Simplist accentuat… suntem oameni, fiecare având o personalitate, o istorie personală, cunoştinţe din diverse domenii, pasiuni diferite, gusturi diferite, toate acestea însumate făcându-ne să ne simţim unici. Prin şederea ta aici, pe Pământ, dai sens celor care vin în contact cu tine, dar asta nu înseamnă că-ţi găseşti şi tu sensul… În cei 17 ani de existenţă ai mei, pot afirma clar şi răspicat că habar nu am  cine sunt, dar acest fapt nu mă deranjează întotdeauna. De ce? A nu te defini complet îţi dă posibilitatea de a experimenta cu ...

Ai nevoie de curaj să fi răbdător cu tine însuţi, dar şi cu cei din jurul ideii de viaţă cu sens, cei care nu estompează divinitatea şi se lasă cuceriţi de vorbele sfinţilor ademenitoare către erezie într-un final sau… nu. În jurul celor care se hazardează în cuvinte de dragoste pentru a-şi justifica fericirea se creează o aură de simplitate infantile sau… nu. Printre acei care se-aruncă-n beznă pentru a se-nvârti prin haos, găuri negre şi aberante motive pentru perceperea luminii sau… nu. Cu cei care defines destinul prin propriile alegeri; fie că mori, fie că trăieşti fie că cerşeşti, în faţa unui popor inhibat dezumanizat şi dezagregat un sens, oricât de cucernic ar fi el, numai să fie… sau nu. Ai nevoie de timp Cine nu are nevoie de timp? Ai nevoie de timp fiindcă utopia te macină şi-ţi corelează trupul în ceva despotic Ne naştem puri creştem, înfruntând curajoşi fiecare zi apoi ne lamentăm în minimaliza...

Uit de propriile-mi cătuşe sub formă de aripi care, în loc să mă înalţe, ele mă doboară către non-Univers către non-eu către non-sens. Îmi uit trupul pe asfaltul umed, îl las să lâncezească câteva clipe; desenez floricele şi norişori cu cretă roz pe o şosea îmbibată de apă. Conturez până şi aripile apoi mă dezlipesc lăsând în urmă forma organelor infantile. Bulbucarea ochilor e evidentă- Schiţa greutăţilor din spate se râcăie de nisip se scaldă-n apă se gâdilă cu lumina unui felinar dar absoarbe numai praf… totul. Au formă de mânere ambele negre. Revelaţie! Mi se explică de ce câteodată simt cum pică trupul meu către demisol, iar alteori bănuiesc cum se ridică triumfător, peste gândurile unui căutător. Ba mă trage cel Bun, Ba mă trage cel Rău, nici eu nu ştiu unde mă mai aflu refuz să mai caut sensul ori non-sensul Senzaţia de a fi. Atât. Fără mânere.

Nu am nevoie de introducere… îmi înfăşor trupul în tricoul trupei Guns N’ Roses, închid orice sursă de posibilă distragere şi mă aşez în poziţie lotus în faţa oglinzii din camera mea. Repet prima întrebare de câteva ori în minte, apoi o las să-mi scape pe buze… - Cum văd eu lumea? Cum văd Eu lumea? Reflecţia nu răspunde. Eu nu răspund. Cineva trebuie să înceapă… - Cum văd eu lumea? , mă imită copia fidelă din oglindă. - Există frumuseţe şi în imperfecţiuni, aceasta ar fi prima mea deviză. Caut adevărul printre gândurile oamenilor, caut să le găsesc esenţa, puritatea, imperfecţiunea ascunsă din temea de a fi judecaţi. Tocmai aceste aparente “impurităţi” din ziua de astăzi învăluie ceea ce ar trebui să iasă în evidenţă: compasiunea, inteligenţa (emoţională), altruismul, iubirea sub toate aspectele ei. Oamenii au nevoie de afecţiune, au nevoie să ştie că sunt apreciaţi pentru ceea ce reprezintă, pentru ceea ce întreprind în mediul lor social (şcoală, serviciu, acasă). Cei mai...