Dacă toamna ar fi om…

De multe ori mi se întâmplă să mă întreb de ce aleg singurătatea în detrimentul companiei altora. Am citit câteva cărţi pe tema introvertitului care trebuie să-şi accepte trăsăturile ca prin ele să-şi atingă potenţialul maxim de creativitate ascuns în sine sau pe alte teme conexe – introspecţia ca un factor important în dezvoltarea personală, solitudinea, retragerea timpurie din explozia temporală necontrolabilă într-o eră a tehnologiei abundente şi multe altele. Dar diferenţa dintre a fi solidar cu natura (fie ea şi umană) şi a fi solitar complet constă în recunoaşterea neputinţei minţii umane de a empatiza categoric cu inima umanităţii. Ne înstrăinăm nu fiindcă ne dorim suferinţă, ci pentru suntem programaţi genetic să suferim. Ne zbatem între ce avem şi ceea ce ne dorim, rupându-ne lacrimi şi o profundă disperare în necunoştinţă de cauză. Evoluţia spre care ar trebui să tindem se tranformă într-o formă patologică de comparatism extrem în care nu mai putem distinge clar cine sunt, cine vrem să fim şi cine am ales să fim. Pentru că solitarul vrea în clipele sale de luciditate oarecum melancolică să devină solidar cu soarta omenirii condamnate la înstrăinare. Şi atunci… dă de alteritate, se sperie, se închide din nou în carapace şi cine ştie când va mai scoate la iveală acest simţ cvasi-patriotic de teamă să nu sufere din nou, să nu mai resimtă atât de amar gustul dezamăgirii. 

De ce spun toate acestea? În primul rând, fiindcă am pornit de la o idee imaginativă – „ce ar fi dacă aş personifica cele patru anotimpuri? Ce trăsături le-aş da şi de ce?” şi cum toamna este eminamente dedicată nostalgicilor însinguraţi, am ales să o personific, să-i dau glas printr-o viziune personală. În al doilea rând, din cauza crizei pe care o resimt acut în privinţa lipsei de valori concrete şi autentice pe care un tânăr în formare ar trebui să le caute în jur. Cum în jur se ascund mai multe capcane decât soluţii, am ales ca experienţa mea nemijlocită să-mi devină reper în formarea mea ca individ, ca om educat şi înzestrat cu o inteligenţă emoţională rafinată. Şi poate că am urmat întocmai modelul toamnei.

Să le luăm în ordine. 

Toamna este o femeie înaltă, uscăţivă, cu faţa ascunsă de părul încâlcit şi pieptănat de vânt, are mâini albe cu degete lungi şi reci, un nas alungit, buze groase şi ochii căprui. Poartă cizme înalte cu toc şi merge grăbită. Pare că are între 30 şi 45 de ani, fiind o femeie frumoasă la orice vârstă, mereu grăbită să ajungă undeva, dar niciodată însoţită. Merge cu autobuzul în fiecare dimineaţă până în centru, citeşte cărţi americane cu coperte portocalii (precum Harper Lee) şi nu-şi verifică niciodată ceasul. Poartă o eşarfă galbenă, un palton maroniu şi ochelari cu rame verzi. Nu priveşte pe nimeni în ochi, dar toată lumea o admiră discret. Pare a fi o zână mută – o străfulgerare de culoare pe retină şi apoi… nimic. Dispare pe aleile pustii ale cartierelor de pretutindeni, evitând să se întâlnească cu oameni cunoscuţi. Stă mult privind lacurile din parc, noaptea, când luna se reflectă perfect. Îi este constant dor de cineva. Îşi continuă plimbarea privind curios înapoi. Se teme să-şi schimbe obiceiul format de a călca pe aceleaşi trotuare, în acelaşi ritm, cu acelaşi pas. Cândva, şi-a pierdut eşarfa în autobuz. Cineva a sărit după ea, dar uşile s-au închis, separând cele două lumi. A fost pentru prima dată când am văzut-o că nu a mai privit înapoi. 

Dacă ar fi să-i dau un nume, ar însemna ca fiecare literă să simbolizeze o culoare, iar ea e mai mult decât o paletă limitată pe care ochiul o poate percepe. Ea e însăşi Culoarea. Cuprinde întunericul şi lumina ca adaosuri la unitatea ei contrastivă. Pare că a existat dintotdeauna, ca o muză antică ce încă mai răspunde la chemările inspiraţiei. Poate că şi este soră cu Poezia, însă se ascunde sub masca inocenţei unei frunze ce nu înţelege de ce trebuie să se desprindă, dar care totuşi râde atunci când zboară spre a cădea. O clipă infimă aruncată în clepsidra timpului cu o voluptate a unicităţii dăruită în schimbul efemerităţii. Toamna vine şi pleacă, mereu alta, mereu aceeaşi. Poezia rămâne, noi rămânem ca să o percepem de fiecare dată altfel, ca în final să ne unificăm viziunile sub egida motivului însinguratului. 

De ce e toamna anotimpul nostalgiilor? Pe lângă schimbările de fus orar/vreme/peisaj şi adaptarea cerută de acestea, omul se coboară în sine precum un urs se pregăteşte de hibernare. Are nevoie de odihnă într-un fotoliu al analizei introspective, să-şi contabilizeze emoţiile recurente şi reacţiile abundente, să învăluie tăcerea cu mirosul de castane, gutui şi cărţi vechi, să caute în singurătate un prieten. Are nevoie să se scuture de frunzele moarte, pregătindu-se astfel ca după ce înfruntă o iarnă teribilă, să renască şi mai viguros.

Ceea ce se omite atunci când oamenii menţionează calitatea/defectul de a fi introvertit este tocmai faptul că până şi din cel mai aprig duşman îţi poţi face un prieten, iar un prieten se poate transforma cu doar puţin efort într-un prieten şi mai bun.  A fi tu cu tine necesită un act de curaj mai rar întâlnit în zilele noastre. Toată lumea fuge de toată lumea, se ascund sub măştile tehnologiei fără să realizeze cât le dăunează îndepărtarea faţă de recunoaşterea adevăratei esenţe umane – sufletul. Toamna are sufletul cel mai sensibil; cuprinde tristeţea cu nesaţ, naşte involuntar artă, se joacă cu singurătatea, mângâind-o.

Dacă toamna ar fi om… cred că am deveni foarte buni prieteni. Poate chiar surori.

Foto: arhiva personală, Grădina Botanică, 2017