"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Cap. 4 – Anatomie antonimică (Vezi cap. 1 , 2 şi 3 pentru aprofundare.) Ce sentiment ciudat îmi sărută viscerele! E atâta linişte şi pace în interior, de parcă organele îşi fac somnul de frumuseţe, iar încruntarea chipului s-a pulverizat în lacrimi de fericire. Poate aşa se simt oamenii când sunt cu adevărat… împăcaţi cu soarta lor. Nu mai trebuie să fugă de la o problemă la alta, nu-i mai goneşte nimeni din paradisul promis, nu le mai este teamă pentru viitor. Nu mai sunt singur(i). De câteva zile, am devenit punctul principal de atracţie şi divertisment al acestei tabere de copii şi adolescenţi asemănători mie prin însăşi caracteristica lor diferită – şi ei ard. Sunt întrebat de unde vin, pe unde am călătorit… - Nu contează pe unde am fost şi ce-am văzut. Important este că acum am ajuns acasă. Aproape toţi copii sunt fascinaţi de Amleth şi Tesla, iar ei, la rândul lor, sunt atât de încântaţi, încât aleargă şi latră continuu până ce cad extenuaţi la sfârşitul fie...

Cap. 3: Întoarcerea acasă (?) (Vezi cap. 1 şi cap. 2 pentru aprofundare) Words, words, words…urechile-mi sunt astupate, gura-mi este încleştată. Apropierea de ea mi-a distrus orice urmă infimă de echilibru pe care o posedam. Mă simt obosit, răvăşit, epuizat, însingurat complet. Nu-mi place această călătorie în care am pornit, dar cumva… ceva mă poartă involuntar înspre capătul ei. Care capăt? Al  meu sau al ei? Mama (cât de ciudat îmi este să o numesc astfel pe fiinţa de foc din faţa mea!) ne conduce către o altă planetă, presupusă a fi “locul de unde am apărut” în această vâltoare absurdă de materie neagră. Am fost obligat, alături de Amleth şi Tesla (fiindcă mâţa alchimista nu a avut nimic de obiectat în faţa extravaganţei evenimentului) să parcurg un drum incert, drumul patimilor, în care fiecare demon interior se rupe din mine şi-mi iese-n cale. Ea, această fiinţă misterioasă, aşterne un drum de văpâi pe care păşim şi ne ardem tălpile (cine mai poartă pantofi în z...

Cap. 2: Umbra unei lumini (Vezi cap.1  pentru aprofundare) Ce face omul atunci când e întuneric? Caută o sursă de lumină… o pâlpâire care să-i ateste că încă mai există speranţă. Dar aici, printre cele mai concrete forme de necunoscut (care încă îmi sunt necunoscute), speranţa nu se găseşte lângă vreun felinar, bec, far, laternă, ci provine din interior. Sunt o stea, un gaz incandescent şi ard până la ultimul por. Se produce rapid. Nu-mi dau seama. În acest pustiu, vidul e învins de visul luminii. Scot dinăuntrul cutiei toracice o colivie aurită… o pasăre de foc se zbate şi se tot zbate pentru libertate, dar îmi este frică să o eliberez… ce m-aş face dacă ar trebui să bâjbâi prin catacombele propriei fiinţe fără singura mea sursă de lumină?! Ciripitul devine strigăt de luptă, agonia ei se transformă-n furie. Mă înţeapă brutal şi scap colivia din mână. Totul se întâmplă mult prea rapid pentru a putea fi controlat. Mă aflu la “mâna” destinului… Amleth şi Tesla latră co...

Cap. 1: Să facem cunoştinţă Am să vă spun o poveste în cuvintele ce urmează… mulţi dintre cei care vor citi se vor întreba dacă totul a fost adevărat sau e pură imaginaţie. Nu sunt aici pentru a da verdicte. Eu doar relatez strict ce mi-a fost dat să văd cu ochii mei, ceea ce am simţit, gustat, pipăit, în ce m-am scufundat, ce s-a lipit de mine, tot ce a fost instinct, regret, extaz, depresie. Este povestea mea. Restul amănuntelor… le las spre harul povestitorilor. Sursă foto: Tumblr Pornim de la două linii paralele… eu eram la capătul uneia şi-mi doream să ajung pe cealaltă. Simplu. Nu chiar atât de simplu, după prima încercare. Recunosc, păcatul pe care l-am comis nu e demn de nicio preţuire sau vreo laudă insistentă, dar ceea ce s-a făcut – făcut rămâne. Am vrut să ajung dincolo, să mi se releve secretul. Dar cu ce preţ! Cu ce preţ am ales această cale… am adus multă suferinţă celor care m-au iubit. Am săvârşit unul dintre cele mai boicotate păcate capitale, dar NU...

Oare avem nevoie de oameni sau putem să trăim izolaţi? Singurătatea este bună până într-un anumit punct… oricine trebuie să meargă măcar o dată în viaţă neînsoţit la un film, muzeu, piesă de teatru; măcar o dată să parcurgă un drum cu trenul cufundat în muzică sau cuvinte, privind galeş scurgerea spaţiului în timp, numărând gările rămase până la destinaţie.  O viaţă fericită este compusă din lucrurile mici care ne dau speranţă.  Problema oamenilor este că uită cum trebuie apreciat un surâs al persoanei iubite, o pagină recitită de plăcere, o piesă muzicală auzită pentru prima dată la radio, o fotografie alb-negru a părinţilor… suntem atât de preocupaţi, ne complacem în rutină, ne învârtim în jurul altora până ameţim, până uităm de sensul nostru propriu şi particular.  Sunt de părere că oamenii ar gusta mai des (doze mici) din fericire dacă ar învăţa să-şi păstreze integritatea, onoarea, demnitatea, valorile morale, toate nealterate de opinia publică (care, de c...

Tocmai ce s-a încheiat un an de lecturi îndrăzneţe şi extrem de captivante… Cu greu, am încercat să schiţez un top 10 al cărţilor pe care le-am divinizat în anul 2016… fie vorba între noi, oricare dintre ele ar putea (fără discuţii) să se afle pe locul I deoarece tehnica narativă, subiectul tratat inedit şi personajele m-au cucerit… Dacă nu le-aţi citit încă, acest articol vă poate motiva să începeţi anul cu aceste cărţi-monument. 1). Solenoid - o enciclopedie uman ă- 2). Plânsul lui Nietzsche - psiholigie combinata cu filosofie- 3). Eleganţa ariciului - tragedia vietii recompunsa si indepartata prin ochii unui copil- 4). Făcut pentru creaţie  - Biblia celor cretivi (adica eu)- 5). Fight Club - primul roman pe care l-am aruncat din mana in timpul lecturii deoarece personajul intrase mult prea adanc in mintea mea- 6). Eleanor & Park - una dintre cele mai frumoase povesti adolescentine de dragoste ...

“A fost odată ca niciodată… o zână pe nume Daiana.  Această zână era tare nefericită în sinea ei, dar atunci când zbura prin regat, se prefăcea că este cea mai veselă fiinţă din câte au existat vreodată. Într-o zi, cum se plimba ea printre căsuţele aşezate-n copaci, Daiana a întâlnit un fluture: - Ce cauţi tu aici, în regatul zânelor?, a întrebat Daiana mirată. - M-am rătăcit… nu ştiu unde îmi sunt părinţii, nici fraţii de zbor nu-i mai găsesc… sunt singur şi pierdut, s-a plâns fluturele. Atunci, Daiana s-a apropiat de fluturele oropsit şi a început să-i mângâie aripile cu praf magic. Deodată, culorile au prins viaţă, iar fluturele s-a scuturat vesel de povara gândurilor şi s-a avânt în văzduh. - Stai, stai, a ţipat zâna după el, însă era prea târziu… fluturele plecase la familia lui. Posomorâtă, s-a întors în regat şi îşi dorea să-şi distragă mintea de la tristetea ce-o cuprindea… nimeni nu vorbea cu ea, putea să spună despre sine că este invizibilă faţă de ceil...

- Hei! Aşteaptă-mă, am ceva să-ţi arăt! Tropăitul paşilor răsună în urma mea, dar pentru un moment nu recunosc glasul care mă strigă… se întâmplă ceva… corpul mi s-a micşorat, ochelarii mi-au apărut iarăşi pe nas, iar uniforma compusă din nemuritoarea cravată galbenă şi tricoul alb obligatoriu a revenit pe mine. Pe copiii din jurul meu îi ştiu din vedere, cu mulţi m-am jucat lapte gros sau “ţară, ţară vrem ostaşi” la orele de sport… Stai puţin, cum adică copii?! Care copii? Clipesc stupefiată şi nu-mi vine să cred faptul că recunosc chipurile acestor pitici care aleargă către intrarea şcolii. Mulţi dintre ei sunt colegi cu mine (30 de suflete numai într-o clasă) şi vor mai fi pentru încă patru ani. Totuşi, cum e posibil să am mintea de acum, dar să mă întorc în trecut? Nu ştiu exact ce se petrece cu realitatea pe care o trăiam, dar nu am ce face decât să mă adaptez. Cu alte cuvinte, am redevenit copil, elevă de gimnaziu… Mă pierd în această realitate compusă din aminti...