INTERVIUL - partea a VII- a: Povestea -

“A fost odată ca niciodată… o zână pe nume Daiana. 

Această zână era tare nefericită în sinea ei, dar atunci când zbura prin regat, se prefăcea că este cea mai veselă fiinţă din câte au existat vreodată. Într-o zi, cum se plimba ea printre căsuţele aşezate-n copaci, Daiana a întâlnit un fluture:

- Ce cauţi tu aici, în regatul zânelor?, a întrebat Daiana mirată.

- M-am rătăcit… nu ştiu unde îmi sunt părinţii, nici fraţii de zbor nu-i mai găsesc… sunt singur şi pierdut, s-a plâns fluturele.

Atunci, Daiana s-a apropiat de fluturele oropsit şi a început să-i mângâie aripile cu praf magic. Deodată, culorile au prins viaţă, iar fluturele s-a scuturat vesel de povara gândurilor şi s-a avânt în văzduh.

- Stai, stai, a ţipat zâna după el, însă era prea târziu… fluturele plecase la familia lui.

Posomorâtă, s-a întors în regat şi îşi dorea să-şi distragă mintea de la tristetea ce-o cuprindea… nimeni nu vorbea cu ea, putea să spună despre sine că este invizibilă faţă de ceilalţi, însă-n realitate, totul se producea la nivel mental… era ignorată cu un scop, însă ea era singura care nu-l cunoştea.

S-a oprit la un cerc de muzică, unde toate zânele trebuiau să cânte la un instrument atâta timp cât le indica profesorul. Daiana şi-a ales un flaut pe care l-a mânuit cu graţie aproape de perfecţiune… celelalte zâne s-au oprit din exersat şi o priveau insistent (unele cu invidie, altele cu admiraţie). Când a observat liniştea ce-nconjura sala, şi ea s-a oprit, crezând că zânele o vor aplauda… din păcate, ele nu au zis nimic, ci şi-au continuat repetiţiile. Daiana a ieşit în lacrimi din acea încăpere, zburând undeva, departe, cât mai departe de restul.

Fără a-şi da seama, s-a întors la locul unde puţin mai devreme fluturele fusese abandonat. Ascunzându-se printre frunze, lacrimile i s-au înmulţit şi nu mai puteau fi oprite.

- De ce nimeni nu vorbeşte cu mine? De ce toţi mă evită? Am încercat să cânt atât de frumos pentru ei, dar se pare că nu le-a plăcut deloc, altfel ar fi vorbit cu mine, nu?

Tirada ei a continuat până în momentul în care un foşnet a determinat-o să tresară.

- Ci…cine e acolo?

- Nu te alarma, sunt eu.

Fluturele pe care-l salvase cu câteva ore înainte îşi pierduse din nou culorile... părea mai trist decât prima dată.

- De ce te-ai întors?, întreabă Daiana, în timp ce-i face semn fluturelui să se aşeze lângă ea.

- M-au izgonit cei din familia mea, spunâdu-mi că sunt “prea colorat”. Am încercat să le explic că nu m-am schimbat, dar nu au vrut să înţeleagă… aşa că m-am scuturat de praful tău magic şi am rătăcit până ce am ajuns înapoi aici.

Daiana nu a putut articula niciun cuvânt, doar lacrimile au continuat să-i curgă pe obraji precum stelele căzătoare pe cer.

- Ce s-a întâmplat? Sper că nu te-am întristat cu povestea mea, încerca fluturele să o îmbuneze, ştergându-i ochii cu vârful aripei.

- Orice se apropie de mine inevitabil va avea de suferit. Acesta este destinul meu…

- O, biata de tine… nu poate fi chiar atât de rău. Eşti atât de gingaşă, ai o inimă bună, de ce trebuie să suferi?

- Nu ştiu, nimeni nu vorbeşte cu mine, deşi am încercat din răsputeri să-i fac să se deschidă măcar puţin şi pentru mine… îmi doresc măcar un prieten cu care să pot vorbi la fel cum o fac cu tine.

Fluturele se gândeşte puţin şi are o revelaţie:

- Atunci înseamnă că eu sunt prietenul tău!

Suspinele zânei se opresc ca să fie înlocuite de un zâmbet sincer şi atât de mult aşteptat… Daiana se-ntinde către fluture şi-l îmbrăţişează.

- Uşor, mă striveşti, râde acesta.

Cei doi nu s-au mai dezlipit unul de celălalt în seara aceea, ci au continuat să descopere cât mai mult unul despre celălalt. Fluturele a insistat să-i pună fetei trei întrebări:

- În ce crezi?

- Cred în bunătate şi dragoste.

- Cum vezi tu lumea?

- Văd lumea ca un test, dacă pot spune aşa, dar din păcate mulţi îl pică…

- Poţi să-mi descrii o pasiune de-a ta?

- Îmi place să ascult lumea, chiar dacă nu este o pasiune obişnuită. Părem atât de diferiţi, dar înăuntrul nostru suntem foarte asemănători.

- Interesant punct de vedere…

- Acum e rândul tău, râde zâna. Tu în ce crezi?

Şi atunci, fluturele şi-a luat zborul, lăsând în urmă o enigmă… ”