"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Nu am nevoie de introducere… îmi înfăşor trupul în tricoul trupei Guns N’ Roses, închid orice sursă de posibilă distragere şi mă aşez în poziţie lotus în faţa oglinzii din camera mea. Repet prima întrebare de câteva ori în minte, apoi o las să-mi scape pe buze… - Cum văd eu lumea? Cum văd Eu lumea? Reflecţia nu răspunde. Eu nu răspund. Cineva trebuie să înceapă… - Cum văd eu lumea? , mă imită copia fidelă din oglindă. - Există frumuseţe şi în imperfecţiuni, aceasta ar fi prima mea deviză. Caut adevărul printre gândurile oamenilor, caut să le găsesc esenţa, puritatea, imperfecţiunea ascunsă din temea de a fi judecaţi. Tocmai aceste aparente “impurităţi” din ziua de astăzi învăluie ceea ce ar trebui să iasă în evidenţă: compasiunea, inteligenţa (emoţională), altruismul, iubirea sub toate aspectele ei. Oamenii au nevoie de afecţiune, au nevoie să ştie că sunt apreciaţi pentru ceea ce reprezintă, pentru ceea ce întreprind în mediul lor social (şcoală, serviciu, acasă). Cei mai...

“A fost odată ca niciodată… o zână pe nume Daiana.  Această zână era tare nefericită în sinea ei, dar atunci când zbura prin regat, se prefăcea că este cea mai veselă fiinţă din câte au existat vreodată. Într-o zi, cum se plimba ea printre căsuţele aşezate-n copaci, Daiana a întâlnit un fluture: - Ce cauţi tu aici, în regatul zânelor?, a întrebat Daiana mirată. - M-am rătăcit… nu ştiu unde îmi sunt părinţii, nici fraţii de zbor nu-i mai găsesc… sunt singur şi pierdut, s-a plâns fluturele. Atunci, Daiana s-a apropiat de fluturele oropsit şi a început să-i mângâie aripile cu praf magic. Deodată, culorile au prins viaţă, iar fluturele s-a scuturat vesel de povara gândurilor şi s-a avânt în văzduh. - Stai, stai, a ţipat zâna după el, însă era prea târziu… fluturele plecase la familia lui. Posomorâtă, s-a întors în regat şi îşi dorea să-şi distragă mintea de la tristetea ce-o cuprindea… nimeni nu vorbea cu ea, putea să spună despre sine că este invizibilă faţă de ceil...

Abia atunci am să percep - când luminile se sting – adevărul Universului, răspunsul omului la deloc simpla întrebare: “Cine sunt?” Abia atunci am să înţeleg - când luminile se-aprind – ce componente are omul, câte suflete sunt pe Pământ şi câte vieţi trăieşte omul? Abia acum voi descifra - când luminile nu mai există – Dihotomizarea omenească dintre trup şi minte dintre simplu şi adevăr dintre sadism şi iluzie dintre lumini aprinse şi stele căzătoare dintre sufletele de-acum şi clipa ce-a fost … dintre noi… şi Univers. Aştept enigma să se desfacă înaintea mea, să calc peste ca pe o mătase sângerie O himeră să-şi deschidă aripile numai mie şi să mă îndemne să zburăm… departe. Prin Universul ireal, de la apus la scufundări să călătorim doar noi prin haosul minimalist Devenim chiar noi un haos Ne aruncăm printre abisurile timpurii. Călătoria s-a sfârşit atunci când luminile se-aprind, iar eu mă întreb serios “Ce est...

Fum, ceaţă, zgomot… nu văd niciun om, nu aud decât bruiaje. Agitaţie, mişcări lascive, vulgare, cineva mă-mpinge şi mă dezechilibrez. Cred că alunec pe o porţiune unde s-a vârsat băutură, fiindcă adidaşii îmi fug în direcţii diferite. Obosesc de la prea multă aglomerare de suflete, dar tot trebuie să înaintez cumva. Îmi verific ceasul, calculez cam cât ar mai trebui să dureze acea “muzică” (o combinaţie între rap, house şi death metal) şi sper că voi găsi până atunci un loc izolat şi ferit de nebunia din jurul meu. O chelneriţă mă abordează, dar o refuz politicos, invocând pretextul că: “Aştept pe cineva”. Se scurge o oră… mă cuprinde somnul (este ora 1 noaptea), dar am promis că voi fi aici după ce concertul se termină… nu pot pleca tocmai acum, când mai este atât de puţin. Refuz să mai privesc oroarea care se manifestă pe scenă şi-mi sprijin fruntea de masa la care am reuşit să mă aşez într-un final. Posibil să fi aţipit deoarece, atunci când apare un tip să mă întrebe cum m...

Un ţipăt de fericire răsună pe stradă: - Evrika! Nu-mi pot abţine un chicot atunci când mă gândesc la faptul că acea persoană pe care urmează s-o intervievez tocmai a avut un moment de revelaţie. Intru în bloc, urc cele câteva etaje şi parcă deja simt cum energia unor idei “creţe” mă copleşeşte. Nici nu e nevoie să bat la uşă, Ioana deja mă aşteaptă în prag şi-mi face semn să intru mai repede. - Haide, am ceva să-ţi arăt! Aş fi vrut să o strâng în braţe pentru o clipă fiindcă nu ne-am văzut de ceva timp, însă ea fuge către o lumină care pâlpâie undeva prin apartament. Trece în fugă dintr-o cameră în alta, ignorând acvariul susţinut de doi stâlpi improvizaţi din carcase de DVD-uri. Zic în sinea mea că acei peşti sunt norocoşi datorită faptului că nu posedă un acvariu bogat în accesorii şi sunt puţini, altfel sunt sigură că s-ar fi prăbuşit “construcţia” cu prima ocazie. Nu realizez că m-am oprit să admir ingeniozitatea Ioanei decât atunci când mă strigă, fără să scoată ...

Stăm la o terasă din centrul Bucureştiului, încercând să ne adăpostim de căldura istovitoare. Eu l-am invitat să vorbim, iar el şi-a adus chitara de care nu se desparte aproape niciodată de parcă ar fi vreun al treilea membru al corpului său. Ne aducem aminte de primele zile de liceu, de primele impresii şi analizăm cum am ajuns în momentul de faţă; doi tineri care pot face orice, au viitorul în mâinile lor şi-l pot modela oricum, numai să placă (cui? nouă, vouă?). Râdem de grijile mărunte şi-l ascult cum îşi creionează visele. Pentru marea majoritate sunt doar simple iluzii, însă pentru el vor deveni realitate. Se ridică brusc de la masă. Nu se poate abţine atunci când aude Alice Cooper venind din difuzoare şi porneşte direct către chelner. Rămând singură, arunc o privire peste cele trei mari aspecte care mă interesează să le aflu de la cel mai mare rocker pe care-l cunosc personal. Se face linişte, iar George se întoarce cu un zâmbet sadic pe faţă. Se apleacă peste masă şi-mi spun...

“Schimbarea vine din noi” … de câte ori nu am auzit aceleaşi vorbe de duh care se presupun că ar trebui să ne îndemne să producem o schimbare, măreaţă (să revoluţionăm lumea) ori infimă (să învăţăm să ne acceptăm aşa cum suntem) ? Prin ce se caracterizează până la urmă SCHIMBAREA ? Înainte de toate, vreau să vă prezint o poezie, “Nevoia de purificare”, după care ne apucăm să comentăm. “În numele a ce şi pentru cine Dogmaticii, cu chipuri de dulăi, Confiscă dreptul ce ne aparţine De-a-i despărţi pe toţi în buni şi răi Şi sting scânteia arderii divine? Noi nu suntem făcuţi din terenuri joase, Zvârlite-n dos de geambaş de birt, Mai bine-ar fi în pace să ne lase Cei care mintea şi-o conserve-n spirt Şi laşitatea şi-o conservă-n oase. Priviţi-l, chip făcut neomeneşte, Cu fălci paleolitice de blid, Analfabetul ce ne dăscăleşte Când sâsâie, ca şarpele perfid Şi degetele miros a cleşte. Nu-i de mirare că, prin mulţi ca dânsul, Noi am ajuns să suferi...