INTERVIUL - partea a III-a: Amintirea -

- Hei! Aşteaptă-mă, am ceva să-ţi arăt!

Tropăitul paşilor răsună în urma mea, dar pentru un moment nu recunosc glasul care mă strigă… se întâmplă ceva… corpul mi s-a micşorat, ochelarii mi-au apărut iarăşi pe nas, iar uniforma compusă din nemuritoarea cravată galbenă şi tricoul alb obligatoriu a revenit pe mine. Pe copiii din jurul meu îi ştiu din vedere, cu mulţi m-am jucat lapte gros sau “ţară, ţară vrem ostaşi” la orele de sport… Stai puţin, cum adică copii?! Care copii? Clipesc stupefiată şi nu-mi vine să cred faptul că recunosc chipurile acestor pitici care aleargă către intrarea şcolii. Mulţi dintre ei sunt colegi cu mine (30 de suflete numai într-o clasă) şi vor mai fi pentru încă patru ani.

Totuşi, cum e posibil să am mintea de acum, dar să mă întorc în trecut? Nu ştiu exact ce se petrece cu realitatea pe care o trăiam, dar nu am ce face decât să mă adaptez.

Cu alte cuvinte, am redevenit copil, elevă de gimnaziu…

Mă pierd în această realitate compusă din amintiri şi reperez persoana care mă caută. Este chiar ea, fata care mi-a fost alături opt ani de zile, dar cu care m-am împrietenit abia în clasa a cincea… am privilegiul de a-mi arăta doar mie desenele inspirate din ultimele episoade ale anime-urilor ei favorite. De data aceasta presimt că va fi o schiţă din Naruto.

- Uite ce-am făcut aseară! M-am uitat la ultimul episod şi m-am inspirat din noua putere a lui Sasuke… acum are sigiliul şi o chakra mai puternică.

- Oau, sună palpitant. Abia aştept să se lupte cu Itachi care are ochiul acela magic. Şi ce ai desenat acolo?

- Pe Sasuke cu şerpi drept arme…

Scotoceşte în mapa cu desene, aruncând ghiozdanul care o incomoda pe jos. Conştientizez că s-a sunat de mult, dar nu mă grăbesc, având în vedere faptul că totul este clădit din memorie.

Îmi întinde opera ei şi nu pot decât să zâmbesc, ştiind cât de mult va evolua în această pasiune a ei.

- Ştii… ai putea ajunge o mare artistă. Ai putea crea chiar tu personajele, iar apoi să le pui într-o poveste… cred că ţi-ar ieşi o manga de excepţie.

- Vorbeşti serios? Mi-aş dori…, spune fata de 11 ani.

- Trebuie doar să crezi în tine, nimic mai simplu.

- Vrei să afli în ce cred eu?

- Desigur, sunt curioasă, rostesc eu în timp ce îi arăt o bancă liberă din curtea şcolii.

În momentul în care ne aşezăm, schimbarea se produce… redevenim fetele de 17, respectiv 18 ani care pot discuta despre Univers, visele proprii sau societatea în care trăiesc (lipsite de un drept la apel)  fără a fi stingherite de timp ori de altcineva deoarece, atunci când se întâlnesc, uită de tot ce este palpabil şi se eliberează de gânduri.

- Cred că fiecare dintre noi este liber să-şi modeleze destinul aşa cum îşi doreşte. Destinul îşi urmează propriul curs, iar oamenilor nu le rămâne decât să se adapteze. Adaptarea trebuie să fie ceva ce vine de la sine, un proces invountar. Cu cât fiecare dintre noi este mai relaxat, cu atât lucrurile vor continua să se succeadă de la sine.

- Ai surprins esenţa vieţii prin cuvintele tale de o profunzime nemaiîntâlnită…

- Ce pot spune, m-am maturizat şi eu un pic…, spune ea calmă, răsfoind caietul cu desene din copilărie care încă s-a păstrat intact faţă de trecerea timpului.

- Poţi să-mi descrii o pasiune de-a ta?

- Pasiunea este ceea ce mă ţine activă tot timpul. Este acel lucru care mă face să vreau să merg mai departe, să aflu mai multe. Descopăr şi redescopăr pasiunea cu mai mult entuziasm de fiecare dată.

- Nu cred că mai este nevoie să specific cazul particular al pasiunii tale, glumesc eu, arătând către alfabetul japonez exersat pe marginea schiţelor în creion. Ai putea să mai îmi răspunzi la o ultimă întrebare…? Cum vezi tu lumea?

Îşi ia puţin timp de gândire şi analizează mediul în care ne aflăm… şcoala unde ne-am izbit de prejudecăţi, iar câteva dintre visele noastre s-au spulberat şi nu au mai putut fi reclădite… şcoala, spaţiul unde ne-am confruntat prima dată cu singurătatea şi cu lacrimile de neputinţă… şcoala; aici am învăţat ce înseamnă să asculţi cu-adevărat pe cineva (exact cum facem noi două acum), să-i oferi o îmbrăţişare şi să crezi în el/ea. Şcoala… locul unde am cunoscut pe ea, cea mai delicată persoană, dar totuşi puternică şi încrezătoare în forţele proprii. Cea mai pură fată din câte există.

-  Văd lumea ca pe un infinit de posibilităţi. Un coridor nesfârşit cu uşi de o parte şi de cealaltă. Nu ştii ce se află în spatele niciuneia dintre uşi. Uneori te poţi întoarce la unele camere, dar asta nu îţi permite să mergi să deschizi o altă uşă. Dacă vrei să evoluezi, trebuie să vezi cât mai mult din coridor.

Iar discuţia noastră a continuat, însă voi păstra restul între filele destinului nostru. Vom regenera alt Univers, într-o altă amintire cu toate aceste cuvinte înlănţuite de trupurile noastre, până în realitate…

Zutto sobani ite:)