"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Cerşim nemurirea prin glasurile noastre care se contopesc atunci când strigăm în faţa stelelor “Ne iubim şi nimic nu ne poate despărţi!” Alergăm împreună eu te ţin de-o mână, tu de-un picior şi călărim peste timp norii prăfuiţi ce ni se-ascund printre coaste. Dependenţă, curaj şi tandreţe Respirăm iubire - inhalăm atomii celuilalt şi expirăm cuvinte ce ne mângâie. Nicio caracatiţă iluzorie nu ne poate abandona în faţa suflului vieţii. Suntem eterni prin simplul fapt de a fi îndrăgostiţi până şi de umbra nopţii peste care păşim pentru a ne îmbrăţişa Existăm fiindcă ne-am împletit visele cu aţă-dependenţă cu miraj-curaj cu feţe-tandreţe şi-apoi, le-am înnodat în jurul nostru… Mi se pare că aud culorile cum se prind de bulgării cenuşii ce deodată se-nalţă către tentaculele solare spre care zburăm şi noi, iubind - în infinitul infinit.

O banalitate anormalizată O banalitate uniformizată astfel se descrie însăşi existenţa ciclu repetitiv între viaţă şi moarte. Omul este chiar amorul dintre cele două extreme despărţite de religii care ne obligă să ne conformăm la ceva absurd: o lege a credinţei… Dincolo de misterul universal şi întrebările retorice, se ascunde inimaginabilul pe care-l modelăm de mii şi mii de ani: FRUMOSUL… Arta pură înglobează frumosul ca şi temă, universalitatea, da banalitatea… oare? M-am săturat de tablouri repetitive înfăţişând imagini umane care nu-şi caută sensul ci, prin staticul lor, devin frumoase. Vreau să regăsesc Frumosul şi-n ziua de azi şi-n amintirea mea şi-n aşteptarea zilei de mâine şi-n curajul de a fi nerăbdător. Smulgi clipele din mâna unui Zeu pentru a ţi le-nşira la gât, pe gene, sub picioare – le-nvinui de o biologică degradare care este numai a ta; timpul doar te măsoară şi-ţi spune cât mai ai până ce ai să ...

Datorită ei am început să-mi doresc să fiu mai bună. Va rămâne pentru mine un exemplu de perseverenţă-n căutarea frumosului chiar şi în cele mai mici aspecte ale existenţei umane. Are un temperament ieşit din comun, se bucură precum un copil mic dacă se-ntâlneşte cu o floare ori cu o rază de soare. Exuberantă, mereu în mişcare, mereu aproape de oameni… După atâţia ani, Giulia încă stă la câteva blocuri distanţă de mine. Uneori mai trec prin zona aceasta şi rememorez momentele petrecute împreună… Tocmai când voiam să formez numărul la interfon, cineva iese în viteză şi se opreşte în mijlocul străzii. Nici nu mă deranjez să privesc în aceea direcţie, dar acea persoană mă strigă: - Ana! Ce bine că ai ajuns mai devreme. A apărut o urgenţă, trebuie să merg până la… nu vrei mai bine să-ţi explic în maşină? - Ăă… Sigur. Giulia conduce, iar eu îmi scot carneţelul şi pixul din buzunar pentru a-mi nota răspunsurile ei. - Unde mergem? - Ai să vezi… - Sper că nu s-a întâ...

Cu grijă, ţi-am depărtat braţele ochii i-am lăsat liberi… Precum o păpuşă-n miniatură te ridic în aer şi-ncep a mă juca cu tine. Ceramică-n obraji, sfoară-n păr te-am turnat din vise direct într-un mulaj al perfecţiunii… Dar, vai!, te-ai spart când te-am atins a doua oară ai refuzat să mai fi, ai refuzat să mai fi perfectă şi-ai preluat controlul asupra viselor, bucată cu bucată, anihilând tipare şi stereotipuri, anihilând încă un suflet… Păpuşa mea de porţelan renaşte în fiecare noapte Se toarnă în mine, singură Eu sunt perfecţiunea ei… dar, la rându-mi, mă sparg…

Fum, ceaţă, zgomot… nu văd niciun om, nu aud decât bruiaje. Agitaţie, mişcări lascive, vulgare, cineva mă-mpinge şi mă dezechilibrez. Cred că alunec pe o porţiune unde s-a vârsat băutură, fiindcă adidaşii îmi fug în direcţii diferite. Obosesc de la prea multă aglomerare de suflete, dar tot trebuie să înaintez cumva. Îmi verific ceasul, calculez cam cât ar mai trebui să dureze acea “muzică” (o combinaţie între rap, house şi death metal) şi sper că voi găsi până atunci un loc izolat şi ferit de nebunia din jurul meu. O chelneriţă mă abordează, dar o refuz politicos, invocând pretextul că: “Aştept pe cineva”. Se scurge o oră… mă cuprinde somnul (este ora 1 noaptea), dar am promis că voi fi aici după ce concertul se termină… nu pot pleca tocmai acum, când mai este atât de puţin. Refuz să mai privesc oroarea care se manifestă pe scenă şi-mi sprijin fruntea de masa la care am reuşit să mă aşez într-un final. Posibil să fi aţipit deoarece, atunci când apare un tip să mă întrebe cum m...

- Hei! Aşteaptă-mă, am ceva să-ţi arăt! Tropăitul paşilor răsună în urma mea, dar pentru un moment nu recunosc glasul care mă strigă… se întâmplă ceva… corpul mi s-a micşorat, ochelarii mi-au apărut iarăşi pe nas, iar uniforma compusă din nemuritoarea cravată galbenă şi tricoul alb obligatoriu a revenit pe mine. Pe copiii din jurul meu îi ştiu din vedere, cu mulţi m-am jucat lapte gros sau “ţară, ţară vrem ostaşi” la orele de sport… Stai puţin, cum adică copii?! Care copii? Clipesc stupefiată şi nu-mi vine să cred faptul că recunosc chipurile acestor pitici care aleargă către intrarea şcolii. Mulţi dintre ei sunt colegi cu mine (30 de suflete numai într-o clasă) şi vor mai fi pentru încă patru ani. Totuşi, cum e posibil să am mintea de acum, dar să mă întorc în trecut? Nu ştiu exact ce se petrece cu realitatea pe care o trăiam, dar nu am ce face decât să mă adaptez. Cu alte cuvinte, am redevenit copil, elevă de gimnaziu… Mă pierd în această realitate compusă din aminti...