"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Tăcere. Uneori, devine din ce în ce mai bine să uiţi că ai trăit atâtea zile. Senzaţia de nou-născut îţi atârnă pe piele când te trezeşti. Zâmbeşti fiindcă nu ai nimic de care să-ţi pară rău. Nu vrei să-ţi aduci aminte. Tăcerea. Uneori, sunt curioasă cum ar fi să mă nasc din nou, alteori, nici nu mai vreau să deschid ochii dimineaţa. Aş vrea o călăuză ca în filmul lui Tarkovsky, iar eu să visez că dorm pe-o iarbă umedă şi moale ca-n pântecele mamei mele. Tăcerea tace. Uneori, aş vrea să tacă omenirea şi să-şi asculte respiraţia, să vadă cât e de bolnavă. Uneori, aş vrea să nu mai existe linişte ca să nu mai pot gândi fiindcă orice idee se naşte în minte mă îndepărtează de copilul din mine. Foto: Cheia, iulie 2018 © 

Era odată un copil. Îi plăcea să se joace pe întuneric. Azi-noapte, pipăia noaptea în căutarea ultimei piese dintr-un puzzle, dar tot ce găsea erau indicii goale ce-l purtau spre ceva indefinit. S-a speriat, a răsuflat indignat, a continuat să alerge în cerc până ce tălpile i-au prins aripi şi au aprins un foc în jurul lui. Degeaba încearcă acum să dezlege piesele de fum… e în zadar să încerci să mai evadezi din Tartar. Dincolo, l-a întrebat pe Zeul Suprem de ce nu l-a lăsat să termine când mai avea atât de puţin (iar el se credea atât de fericit), iar Zeul îi răspunde că orice creator trebuie să se odihnească. „Timpul există împotriva ta. Cine îl poate controla depăşeşte infinitul  cu eternitatea. Ţin minte cum cineva m-a oprit şi pe mine la un moment dat din a completa contemplarea lumii-templu ce tocmai o conturasem; nu am mai avut timp să le spun secretul, şi l-au luat singuri şi apoi au dat vina pe mine că nu i-am făcut fericiţi.” „Dar de ce mă iei acum, ...

Capitolul I : Ard cerurile Nu întunericul te deranjează, ci liniştea care se ascunde în el. O linişte care nu prevesteşte decât dezastru. O noapte nedormită (nu aş spune pierdută fiindcă ea există – în tine), coşmaruri îmbibate de realitate, gândurile crude care-ţi fac trupul să se zvârcolească, înţepăturile constante ale durerii care se vrea în centrul atenţiei, urlete stinse în perne – toate se petrec într-o liniştă mormântală. Nu vrei să te audă vecinii, mama, bunicii, nu vrei să te auzi nici tu. Aici ne asemănăm.  De ce ai vrea să-i dai glas durerii?  Te sperii de propria ta voce fiindcă ea e singura care poate trezi din inerţie scurgerea nopţii. Luna începe să tremure. Cerul se transformă într-un ocean, iar tu arunci cu o piatră (ultima suflare) în cel mai adânc loc cu putinţă, crezând orbeşte că te vei salva printr-o minune. Dar tu ştii deja ce ai de făcut… a devenit o rutină a sufletului tău damnat. Ai nevoie de abandonul în propria mizerie, ai nevoie să te afunzi ...

Eşti şi râul din care vin şi răul spre care tind. Stelele coboară de pe cer în joc de iele, iar cântul ce se-aude incantat de mii de voci e doar Kant reinvocat de frumuseţea însăşi. Obiectul cugetării mele trebuie privit prin obiectiv trebuie curăţat pe obiectiv de orice formă de gunoi care ar putea obtura  obiecţia. (Dacă v-aş spune că mint… m-aţi crede? Dacă v-aş spune că am un secret atunci când scriu poezie… aţi vrea să-l aflaţi? Dacă v-aş spune că nici măcar eu nu ştiu care e secretul… m-aţi ajuta? Dacă v-aş spune că mă joc cu voi… aţi mai citi? Dar nu uitaţi că eu mint, iar voi căutaţi printre rânduri adevărul.) Nu-mi mai este frică  nici de răul din care vin  şi nici de râul spre care tind, toate-s trecere şi totul e neclar, dar măcar… îmi mai rămâne să iubesc  soarele cu apa vorbele cu lopata nebunia cu săgeata Am să iubesc totul până ce stelele mi se vor topi-n sânge, iar ielele mă vor purta  cu ele… departe. Foto...

Coborând scara în spirală am crezut că voi ajunge la tine, dar se pare că mă învârt fără oprire în jurul axei proprii. Nu pot ieşi din mişcarea mea fiindcă ar însemna să nu mai fiu decât alt-cineva care coboară, dar nu Eu. Oare a reuşit cineva să se întoarcă? A văzut cineva ce ascunzi acolo, jos şi s-a speriat atât de tare încât duhul i-a zburat liber înapoi la mine? Nu ştiu ce e mai dureros pentru o fiinţă care caută certitudini: faptul că nu ştiu care-mi este întrebarea sau faptul că nu ştiu cine eşti acum, dar ştiu ce vei fi dacă nu voi reuşi să cobor … Arhiva personală - Vama Veche, 2017 ©

     Voi începe prin a defini acest text ca fiind ceea ce nu este: o înşiruire banală de lecţii de viaţă născute din cele mai claustrante constrângeri pe care o tânără de 19 ani le poate simţi pe o perioadă îndelungată de timp. Nu am pregătirea necesară să vă ofer soluţii dacă vă confruntaţi cu stări dilematice similare, nu sunt nici psiholog, nici vreun antrenor personal abil, ci sunt o fată care a citit prea mult, o fată care se pierde uşor pe sine, un copil care de cele mai multe ori refuză să intre în lumea celor mari. Din păcate pentru mine, timpul nu stă. Panta rhei. Eu nu-mi pot aduce decât aminte cine am fost şi tot ce mi-a mai rămas palpabil şi cu un vag sens este arta pe care o nasc din prea plinul durerii mele interioare sau din prea fericirea ce nu mi se întâmplă atât de des.       Următoarele cuvinte pe care le veţi citi sunt reale. Îmi ard viscerele până la epuizare şi insomnii, mă furnică impulsuri creatoare de nestăvilit, iar ceea ce...

Cap. 5: Ciclicitatea unui fatum Printre pleoapele strivite de leşin mijesc privirea şi încerc să detectez ceva familiar în această nebuloasă care mă apasă. Nimic nu se mai leagă de nimic. Ea. Frig. Eu. Forţat. Planeta lor. Pulbere. Simbioaza dintre teamă şi oniric se prelinge vertiginos dinspre simţuri înspre conştiinţă. Aş vrea ca cineva să vorbească cu mine. Aş vrea ca cineva să-mi slăbească legăturile cu care sunt ţinţuit de un scaun pe care nici cu cea mai stoică concentrare nu-l pot încălzi. Ca şi cum… ca şi cum focul meu interior s-a erodat. Oare aşa te simţi când eşti înşelat în aşteptări? Sau când te resemnezi? - Pascal. Pascal! Trezeşte-te! - … - PASCAL! - Ce? - E timpul. Sunt adus la ea, dar încă nu pot fi lucid mai mult de treizeci de secunde. Întregul meu corp urlă, dar nu mai am forţa necesară pentru a-l extrage din acest coşmar.  O privesc apatic, cu indiferenţă aş putea spune. Cum stă cu rochia ei albă pe acel tron transparent, atât de impunăto...

Gândurile poznaşe erup dintr-un prea plin, dar nu sunt decât o amăgire imaginară a conştiinţei ce se macină pe sine printr-o entropie de iluzii. Acestea zboară năstruşnic primprejur demolând certitudinile aberante mă agasează până şi nocturn, dar le alung ca pe nişte amărâte de fantasme neconcordante cu războiul meu intern. Închid ochii şi-mi imaginez iubire îmi imaginez cum eu sunt iubire  şi nu am cum să fiu ponegrită-n eter de orice altceva ce nu e iubire. Abia atunci… abia atunci, gândurile nătângi din plângeri de îngeri căzute devin un cristalin apus de glas ce-mi şopteşte anemic: “Ai reuşit”; m-am eliberat de Ei fiindcă m-am găsit pe mine. Unde m-am găsit pe mine? În miezul inimii, în cea mai absurdă peşteră – unde cerul e pământul, apa e arzătorul soare, iar singura lumină de care mă pot agăţa înspre salvare este cea a amintirilor senzoriale. Aici s-a născut o idee, o simplă înşiruire de  semne cu sens.  Eu. Nu. Sunt. Numele. Meu. Eu ...

Sunetul mi se prelinge din ureche precum o undă marin ă  sugrumată de furtuna norilor care gem în noapte de o prea tristă singurătate. O disperare lăuntrică se naşte-n mine – încercare chinuită de readucere-n sine; degetele mi se-ncolăcesc peste firul roşu de telefon capătând forme muzicale cu un ton afon Cunosc clişeul deznodământului… am pierdut orice contact cu lumea invizibilă. Ochii se strepezesc, dinţii îmi adorm şi cad nasul se astupă şi mi se mută-n cap instant. Dacă m-aş privi acum în oglindă, aş vedea doar un geamăn mutilat cu o voinţă străpungătoare de a-şi îndeplini ultima dorinţă – secvenţa figurii mele anterioare mi s-a întipărit adânc, dar nu mai am raţiune să judec şi nici suflet să fiu… Atunci… cu ce pot scrie (şi despre ce) dacă nu mai îmi acord senzaţii? Nepremeditat, natura mă primeşte într-ale ei viscere reavene Umezeala ceţii coboară mistic şi mă-mpresoară Sunt un biet pui golaş ce-şi caută o mamă. Corporalita...

Cap. 4 – Anatomie antonimică (Vezi cap. 1 , 2 şi 3 pentru aprofundare.) Ce sentiment ciudat îmi sărută viscerele! E atâta linişte şi pace în interior, de parcă organele îşi fac somnul de frumuseţe, iar încruntarea chipului s-a pulverizat în lacrimi de fericire. Poate aşa se simt oamenii când sunt cu adevărat… împăcaţi cu soarta lor. Nu mai trebuie să fugă de la o problemă la alta, nu-i mai goneşte nimeni din paradisul promis, nu le mai este teamă pentru viitor. Nu mai sunt singur(i). De câteva zile, am devenit punctul principal de atracţie şi divertisment al acestei tabere de copii şi adolescenţi asemănători mie prin însăşi caracteristica lor diferită – şi ei ard. Sunt întrebat de unde vin, pe unde am călătorit… - Nu contează pe unde am fost şi ce-am văzut. Important este că acum am ajuns acasă. Aproape toţi copii sunt fascinaţi de Amleth şi Tesla, iar ei, la rândul lor, sunt atât de încântaţi, încât aleargă şi latră continuu până ce cad extenuaţi la sfârşitul fie...

În fiinţa mea se produce cel mai teribil război. De parcă două capete febril se tachinează şi-mi alungă orice gând din carcasa mult prea incomodă pentru un cuvânt. Suntem unul şi aceeaşi, stea şi lumină el arde plăpând – îndepărtat, ea fără nicio vină îşi stinge vâlvătaia brusc şi-l lasă pe sărman să bâjbâie angoasat prin vidul din van. Prinsă la mijloc, nu mai pot juca rolul de mamă şi nici a urca în temniţa lor nu-mi e cu putinţă fiindcă ştiu cine e vinovat şi cine nu mai are credinţă. Pun între cele două părţi o oglindă şi-i las să vorbească, să se cunoască pe ei înşişi – singurătatea ascunde mai multe răspunsuri decât orice preambul psiho-analitic printre vise şi visuri. Oglinda devine un scut sensibil – e spartă de nevoia Celuilalt de a deschide calea către Opusul din Apus; se privesc curioşi, c-un ochi închis, prin abis. - Ţi-e teamă? - Ţi-e teamă? - Apucă-mă de mână. - Apucă-mă de mână. Şi fiinţa s-a născut înăuntrul ...

Cap. 3: Întoarcerea acasă (?) (Vezi cap. 1 şi cap. 2 pentru aprofundare) Words, words, words…urechile-mi sunt astupate, gura-mi este încleştată. Apropierea de ea mi-a distrus orice urmă infimă de echilibru pe care o posedam. Mă simt obosit, răvăşit, epuizat, însingurat complet. Nu-mi place această călătorie în care am pornit, dar cumva… ceva mă poartă involuntar înspre capătul ei. Care capăt? Al  meu sau al ei? Mama (cât de ciudat îmi este să o numesc astfel pe fiinţa de foc din faţa mea!) ne conduce către o altă planetă, presupusă a fi “locul de unde am apărut” în această vâltoare absurdă de materie neagră. Am fost obligat, alături de Amleth şi Tesla (fiindcă mâţa alchimista nu a avut nimic de obiectat în faţa extravaganţei evenimentului) să parcurg un drum incert, drumul patimilor, în care fiecare demon interior se rupe din mine şi-mi iese-n cale. Ea, această fiinţă misterioasă, aşterne un drum de văpâi pe care păşim şi ne ardem tălpile (cine mai poartă pantofi în z...